Ioana* ieșise într-o seară de la cinema împreună cu prietena ei cea mai bună. Era seară și mergeau pe lângă mall-ul Afi Cotroceni din București.
Din direcția opusă mergea spre ele un bărbat. Purta doar pantaloni. Ioana își amintește că avea un mers hotărât și „părea vesel”. Instinctul a făcut-o să ia distanță de câțiva pași în lateral, trăgând-o în același timp spre ea pe prietena ei.
„Atunci când ne-am intersectat, bărbatul a venit direct în fața ei. Cu o mână i-a apucat sânul, iar cu cealaltă, zona intimă, strângând. Furia și groaza pe care le-am simțit sunt greu de descris. L-am lovit pe agresor cu geanta pe care o aveam și am început să strig la el, trăgând-o pe prietena mea la o parte”, povestește Ioana.
Groaza celor două a continuat: „El pur și simplu a ridicat mâinile în aer, într-un gest care parcă zbiera «N-am făcut nimic, n-am fost eu!» și și-a continuat drumul. Prietena mea a început să plângă. Tremura și abia dacă putea să vorbească. Îmi spunea încontinuu că se simte murdară și că nu știe cu ce a greșit, iar eu nu știam cum să o conving că nu a fost în niciun punct vina ei.”
Tânăra de 23 de ani mărturisește că nici poliția nu le-a ajutat prea mult pe ea și pe prietena ei în seara aceea. Operatorul 112 le-a spus pur și simplu că nu are ce să facă dacă agresorul nu mai este în zonă. Descurajată, fata hărțuită sexual nu a depus plângere.
Cele mai multe fete devin victime ale hărțuirii de la 12 ani
Întâmplarea relatată de Ioana*, petrecută pe străzile Bucureștiului, nu este un caz izolat. Astfel de povești ale multor tinere sunt ascunse sub niște cifre îngrijorătoare.
95 la sută dintre femei sunt hărțuite pe stradă, conform unei cercetări din 2017 a Simonei Chirciu – prima cercetare de acest fel pe tema hărțuirii stradale realizată în România.
„O fac de fun sau ca să se impună. Trebuie să reținem că formele de abuz sunt interconectate și violatorii tind să folosească hărțuirea ca mod de abordare, ca să vadă care sunt potențialele victime: cu cât ești mai tăcută și ignori ca să scapi, cu atât ei vor ști că ești o victimă sigură”, explică cercetătoarea, într-o discuție cu Școala 9.
Rezultatele sociologice arată că hărțuirea nu ține cont de vârstă. Aproape 63 la sută dintre femeile intervievate de Simona Chirciu aveau între 12 și 18 ani când au fost agresate pe stradă prima oară. Este vârsta la care cele mai multe fete încep să devină victime. Chiar copii fiind.
Foto: Simona Chirciu, cercetătoare
Ce este hărțuirea stradală și cum o identificăm
Hărțuirea a fost introdusă în legislația românească abia recent, în 2018, printr-o inițiativă a fostei deputate independente Oana Bîzgan. În legea pentru egalitatea de șanse între femei și bărbați este definită ca fiind „situația în care se manifestă un comportament nedorit, legat de sexul persoanei, având ca obiect sau ca efect lezarea demnităţii persoanei în cauză şi crearea unui mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau jignitor”.
Hărțuirea are o paletă întreagă de agresiuni, iar aici intră și hărțuirea sexuală, cea psihologică și implicit hărțuirea stradală. Trăgând linie, este vorba despre un comportament abuziv al agresorului față de victimă, un comportament de intimidare, de multe ori cu tentă sexuală. Un mod prin care hărțuitorul vrea să dobândească putere, crede psihologa Silvia Guță. Putere și respect, făcându-i pe ceilalți să se teamă de el.
Hărțuirea în spațiul public este cea mai întâlnită. Strada, mijloacele de transport în comun și parcurile sunt locurile în care hărțuitorii „operează” cel mai des. Dacă ești fluierată, claxonată, primești comentarii cu tentă sexuală, ești atinsă, ciupită, ți se adresează cuvinte obscene sau ți se arată gesturi vulgare, aia este hărțuire.
Și bărbații pot fi și sunt hărțuiți pe stradă, dar studiile arată că femeile sunt de departe cele care trec cel mai des prin asta.
Avem o lege și sancțiuni pentru hărțuirea stradală
Toate aceste agresivități din spațiul public sunt însă vizate de lege.
„Lucrurile s-au mai schimbat. Începem să fim mai conștienți, mai vocali și cred că asta se datorează faptului că am recunoscut acest fenomen al hărțuirii stradale din punct de vedere legislativ”, spune fosta deputată Oana Bîzgan.
A dus lupte grele în Parlament până când hărțuirea a fost introdusă în Legea privind egalitatea de șanse dintre femei și bărbați. Pe scurt, fosta parlamentară a venit cu trei modificări foarte importante:
- a interzis orice tip de hărțuire, hărțuire sexuală și psihologică în spațiu public și privat;
- a prevăzut amenzi între 3.000 și 10.000 de lei pentru hărțuire;
- le-a oferit putere de constatare și sancționare tuturor ofițerilor și subofițerilor din Ministerul de Interne, adică polițiștilor, jandarmilor și polițiștilor de frontieră.
Practic, modificările oferă cadrul legislativ pentru ca hărțuirea să fie pedepsită.
Hărțuirea a existat și până în 2018, dar până atunci nimeni nu pusese punctul pe «i». Acum este pus. Parlamentul a dat semnalul în societate: hărțuirea nu e negociabilă. Unii răspund la altfel de stimuli și atunci îi amendăm până îi ustură buzunarul. – Oana Bîzgan
Legislație avem, așadar. Dar ce facem mai departe?
„Educație”, și-a spus regizoarea Ilinca Prisăcariu, care și-a dat seama că miza nu mai este legislația, ci nevoia de a aduce în spațiul public o discuție liberă despre recunoașterea hărțuirii ca fenomen.
Regizoarea Ilinca Prisăcariu. Foto credit: Matei Bumbuț
„Hei, pisi” și alte lucruri „sinistre”
Așa a început proiectul „Hey, pisi”, în 2019. Ilinca era la masterul de scriere dramatică, la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică (UNATC), și și-a ales, pentru tema unui curs despre artele performative, subiectul care o afecta cel mai mult: hărțuirea pe stradă. S-a axat numai pe apelative pe care ea însăși le-a auzit mult prea des: „hei, pisi”, „gagico”, „ce faci, frumoaso?”, „ce bună ești”, „ce ți-aș mai face...”. Și alte cuvinte „sinistre”.
Și-a pus apoi tema de la facultate pe scenă la un festival care a unit poveștile mai multor fete și femei care au trecut prin experiențe identice. În noiembrie anul trecut, poveștile lor au fost transpuse în poezii și picturi pe gardurile Palatului Suțu din Capitală, într-o expoziție numită „Tu cum vezi universul hărțuirii stradale?”.
„Este o zonă circulată și am atras atenția prin acele lucrări. Dar cred că eficient ar fi să se facă o astfel de campanie la nivel național. Adică autoritățile să se ia de mânuță și să spună «băi, există asta, există aceste consecințe, atât legale, cât și psihice»”, spune Ilinca Prisăcariu.
Femeile nu-și dau seama că sunt victime, bărbații nu-și dau seama că sunt agresori
„Prevenție formală”, spune și Simona Chirciu, pentru că hărțuirea este un subiect care nu se discută suficient nici în familie, nici la școală. Iar lipsa educației nu face decât să perpetueze o problemă publică pentru că femeile nu știu, pur și simplu, că ceea ce li se întâmplă este doar o altă formă de violență, iar agresorii nu-și dau seama că ceea ce fac este greșit.
De când hărțuirea în spațiile publice a devenit sancționabilă, polițiștii au dat doar 18 amenzi: 17 în 2019, una singură anul trecut și niciuna în ultima jumătate de an.
Au fost 1.800 de plângeri pentru hărțuire în 2018, puțin peste 2.000 în 2019 și peste 2.200 anul trecut, în anul pandemiei. În primele cinci luni din acest an au fost undeva la 1.400 de reclamații, conform datelor oficiale de la Poliția Română, transmise la solicitarea Școala 9.
„Tinerii de multe ori nu știu ce să facă dacă sunt victimele unui abuz, iar școala este cea care ar trebui în primul rând să ofere informații despre realitate, apoi poliția să fie mai deschisă și să educe mai mult”, spune Simona Chirciu.
„Nu există «nu mă bag», violența ne privește pe toți”
Cele mai multe femei tind, în proporție covârșitoare, să ignore agresorii și să grăbească pasul, mai arată cercetarea Simonei Chirciu. Mai puțin de jumătate dintre femeile intervievate de ea au spus că cel mult se uită urât înspre ei pentru a le arăta că sunt deranjate. Mai puțin de 3% sună la poliție.
Dar martorii au, la rândul lor, partea lor de responsabilitate, crede Ilinca. Ar trebui să intervină, să intre în dialog cu victima, să lase impresia că o cunoaște. Și să sune la poliție.
„Problema este că noi nu ne învățăm copiii să reacționeze la un abuz. Nu există «nu mă bag» pentru că violența ne privește pe toți”, spune Chirciu.
HollaBack, organizație care luptă pentru combaterea hărțuirii sexuale, a făcut un scurt ghid despre cum ar trebui să reacționeze o victimă în astfel de situații. Nu există un răspuns ideal, afirmă ONG-ul, dar indiferent de cum alege o femeie să reacționeze - ignorând sau atrăgându-i agresorului atenția asupra a ceea ce face -, siguranța ei trebuie să rămână prioritară.
Profesorii trebuie să-i ajute pe copii să se deschidă
Pentru a combate fenomenul hărțuirii stradale este nevoie ca toți membrii unei societăți să fie implicați, cred femeile care s-au implicat activ în această luptă:
-autorități, prin acțiuni în teren și schimbări legislative care să le ușureze victimelor parcursul birocratic când cer ajutor; - campanii naționale de informare și conștientizare, atât în mediul urban, cât și în mediul rural;
- forțe de ordine pregătite pe nevoile victimelor;
- oameni la rândul lor educați în spiritul civismului.
„Nu se acordă suficientă atenție și subiectul nu e luat în serios. Ăsta e gândul, că nu e o prioritate. Dar devine prioritate când de la hărțuire stradală se ajunge la hărțuire sexuală, la chestii mai nasoale, care lasă traume din ce în ce mai adânci”, atrage atenția Ilinca Prisăcariu.
Educația pleacă însă din familie și de la școală, atrag atenția specialiștii.
Profesorii trebuie să-i facă pe elevi să înțeleagă faptul că pot stopa hărțuirea de orice fel doar raportând cazurile în care sunt victime sau la care sunt martori.
Hărțuirea sexuală sau stradală - hărțuirea, în general, la fel ca tot ce derivă din asta nu este un subiect inclus în dezbaterile din cadrul școlii. Nu e dificil de introdus în timpul orelor, cum sunt cele de dirigenție sau chiar la alte materii, în discuții legate de actualitate, ori de context istoric. Iar discuția ar trebui să plece de la câteva întrebări simple, spun specialiștii: cum duce puterea la abuz? Ce le-ar putea ajuta pe victime să vorbească despre asta? Cum le-ar putea ajuta ceilalți pe victime, în loc să le învinovățească? Ce sunt respectul pentru spațiul personal și pentru cealaltă persoană, consimțământul? Cum le explicăm agresorilor că ceea ce fac este greșit?
„Eu cred că profesorii trebuie să-i ajute pe elevi să se deschidă, pentru că ei poate nu au curajul să vorbească despre asta, să recunoască faptul că au fost, poate, la un moment dat hărțuiți. Sau că au hărțuit. Și pot face asta vulnerabilizându-se în fața lor: să dea exemple din propria experiență, cum au fost la un moment dat ei înșiși victime. Să vadă copiii că asta este o realitate, că se întâmplă și că nu sunt singuri”, spune Ovidiu Bădescu, profesor de matematică la Colegiul Național „Traian Lalescu” din Reșița.
Recunoaște că nu a abordat subiectul hărțuirii stradale cu elevii săi, dar a vorbit cu ei despre bullying, cyberbullying și violență, împreună cu specialiști invitați la orele de dirigenție.
„Nu mi-a spus niciun elev sau elevă că a fost victimă a hărțuirii stradale, dar da, cred că este un subiect ce ar trebui dezbătut la școală și cred că este nevoie să vorbim despre asta cu copiii. Să le explicăm că anumite cuvinte, gesturi, atingeri necerute nu sunt deloc în regulă”, adaugă Bădescu.
Părinții să discute cu copiii despre bariere
Tolerarea hărțuirii stradale creează un climat de neîncredere, de teamă, în care orice potențială victimă se simte din start neajutorată. Un lucru pe care inclusiv părinții trebuie să-l priceapă, e de părere psihologa Silvia Guță.
Tricia Ferrara, consilier de parenting, crede că a-i face pe copii să înțeleagă de la vârste fragede care sunt barierele în relațiile interpersonale îi va ajuta pe viitor să conștientizeze că hărțuirea este un abuz și e necesar să vorbească despre el.
Psihologii și medicii pediatri arată că e important ca, atunci când copilul se deschide în fața părinților și mărturisește că a fost victimă a hărțuirii, aceștia să nu-l asalteze cu întrebări.
„Unul dintre lucrurile pe care le auzim cel mai des de la tineri este «Vreau să-i spun mamei ceva, dar de fiecare dată când încerc, îmi pune o grămadă de întrebări». Fii atent la ei, ascultă”, spunea într-un interviu pentru Insider, Donna Palomba, fondatoarea Jane Doe No More, un ONG care luptă împotriva hărțuirii sexuale.
Hărțuirea stradală nu este flirt. Nu este nici compliment
„Din păcate, sunt cazuri în care nici victimele nu-și dau seama sau nu acordă suficientă importanță. Sau se duc în zona cealaltă, în care zic că «e ok, m-a flatat». Ceea ce înțeleg, dar sunt atât de multe moduri în care poți flata o persoană fără să fii invaziv. Sunt sigură că tot din educație vine asta”, crede și Ilinca Prisăcariu.
Fetele cresc cu un soi de normalizare a abuzurilor, cu ideea că, dacă un băiat le pune mâna pe fund sau pe sâni pe holurile școlii înseamnă că acel băiat le place și ar trebui nu să se simtă jignite, ci flatate. Ba mai mult, că dacă un băiat nu face asta înseamnă că e ceva în neregulă cu ele, că nu le place.
„Normalizarea abuzurilor este în istoricul nostru, pur și simplu nu considerăm că asta este greșit”, spune Simona Chirciu.
„Și aici apare victim blaming - tot tu ajungi să ai îndoieli și să te simți prost că ți-a făcut un compliment și tu i-ai atras atenția că nu e în regulă. Dar nu, asta nu e flirt. Flirtul e fun, e drăguț. Nu ar trebui să-ți dea fiori reci pe spate”, punctează și Ilinca.
Societatea contribuie din plin, direct sau indirect, la normalizarea agresiunii stradale, explică psihoterapeuta Silvia Guță. Din două motive. Primul: nu se vorbește suficient de mult despre hărțuirea stradală ca fenomen. Și al doilea: a rămas împământenit în mentalitatea colectivă drept compliment.
Unii oameni merg până acolo unde ajung să îi blameze pe cei care se revoltă, fie victime sau martori, și îi acuză de lipsă de umor, că nu știu să recunoască un compliment sau că femeia „și-a cerut-o” pentru că se îmbracă într-un anume fel, ori merge singură noaptea pe stradă.
„Este greșit să lăsăm nesancționate evenimentele de hărțuire stradală, în special pe cele cu componentă sexuală puternică, căci ele reprezintă o primă fază pe drumul către acostare și agresiune sexuală. Cu cât sunt mai frecvente și mai normale în cultura noastră hărțuirile stradale cu tentă sexuală, cu atât este mai probabil ca ele să degenereze uneori în comportamente agresive, inclusiv violuri.” - Silvia Guță, psihoterapeută
Minimizăm efectele hărțuirii în spațiul public și pentru că nu o percepem neapărat ca hărțuire sexuală, pentru că nu e viol și nu e violență fizică, crede Joan Cook, profesor de psihiatrie la Yale School of Medicine din SUA. Dar hărțuirea e ca un „fum toxic care îți invadează psihicul”, mai spunea ea, într-un studiu despre hărțuirea femeilor care aleargă în parc.
„Nu am ajuns la oamenii la care ar trebui să ajungem”
Ilinca Prisăcariu și colegele sale implicate în proiectul „Hey, pisi” au mers mai departe după expoziția de la Palatul Suțu și au început să organizeze întâlniri online cu tinerii pe tema hărțuirii stradale. I-a simțit deschiși, spune Irina, și dornici să vorbească despre asta pentru că, deși ei simțeau deja că ceva nu este în regulă, nu știau exact cum să descrie asta.
Erau curioși, în special, cu privire la legislație și ce ar putea să facă ei pentru a combate hărțuirea stradală. Cea mai pregnantă întrebare a fost însă „de ce se întâmplă asta?”. O întrebare cu un răspuns complex.
„Hărțuirea, ca fenomen, nu e prea cunoscută. Și cred că modul în care se poate rezolva asta este prin proiecte de genul celui pe care l-am făcut noi. Am ajuns la o parte din oameni, dar nu la toți oamenii și sunt sigură că nu am ajuns la oamenii la care ar trebui să ajungem, adică la cei care fac asta și nu realizează că fac asta, pur și simplu”, mai spune tânăra regizoare.
A încercat să ducă atelierele despre hărțuirea stradală și în școli, la elevi, anul trecut, dar pandemia a blocat proiectul. Așa că l-a mutat, între timp, pe Instagram, unde sunt prezentate povești ale victimelor hărțuirii stradale, trimise de acestea printr-un formular, sub protecția anonimatului.
Foto: Oana Bîzgan
„Școala trebuie să devină un spațiu sigur, discuțiile dintre profesori și elevi să fie mai deschise. Apoi nu doar să ne educăm, ci și să exersăm, să intervenim. Dacă un abuzator este sancționat o dată, a doua oară când vrea să facă alt abuz își va aminti că a fost sancționat”, spune fosta deputată Oana Bîzgan.
„Dar eu cred că lucrurile au început să se îmbunătățească, deși încet. Autoritățile se mișcă, tinerii conștientizează și vorbesc mai mult despre acest fenomen, oamenii nu mai întorc capul, ci au curaj să privească agresorul în ochi”, punctează ea.
*Numele tinerei a fost schimbat cu scopul de a proteja identitatea.
