Editorial. Pledoarie pentru consorțiile școlare rurale, o soluție că să scăpăm de sărăcirea educațională de la sat

Timid, dar cu o oarecare constanță, tema reorganizării administrative a tot apărut în discursul liderilor politici, însă, la fel ca multe alte inițiative de modernizare, a rămas încremenită în proiect. La momentul preluării președinției Asociației Municipiilor din România de către Emil Boc, organizația a readus în atenția publicului subiectul reorganizării administrative, iar zilele trecute aceasta a fost reluată, sub o altă formă, și de fostul primar al Oradei, actual președinte al Consiliului Județean Bihor, liberalul Ilie Bolojan. 

Din cele aproximativ 3100 de unități administrativ-teritoriale din România, 89 au sub o mie de locuitori, însă, având administrație proprie, cheltuie sume importante pentru plata celor care lucrează în acea administrație, de la primar, consilieri locali și până la cei din direcțiile de specialitate. Astfel, conform unei analize Bursa, aproape 90% dintre localităţile ţării au nevoie anual de echilibrarea bugetelor prin sumele alocate de la bugetul de stat, ceea ce înseamnă și că un număr important de unități administrativ-teritoriale au cheltuieli cu salariile mai mari decât veniturile proprii. Acest model nu are cum să fie unul sustenabil și blochează potențiale investiții în infrastructura educațională. 

Trei consorții școlare rurale până în 2026

Pe lângă reducerea costurilor de funcționare, ceea ce ar putea însemna mai mulți bani pentru modernizarea infrastructurii educaționale sau investiții strategice în capitalul uman, reforma administrativ-teritorială ar putea însemna capacități sporite pentru administrațiile publice locale să creeze consorții școlare. În Planul Național de Redresare și Reziliență, Guvernul României și-a asumat că până în cel de-al doilea trimestru al anului 2026, vom avea trei consorții școlare rurale. Fiecare ar avea campusuri cu o capacitate de 300 - 1500 de locuri, inclusiv spații pentru activități de tip after-school, săli și terenuri de sport, spații pentru ateliere de practică, laboratoare, spații pentru desfășurarea activităților nonformale, bucătărie și spații de cazare pentru elevi și cadrele didactice. La selecția școlilor se va acorda prioritate școlilor din zonele rurale sau izolate. 

Nu mai este un secret pentru nimeni că precariatul educațional este mai degrabă o normă pentru învățământul din mediul rural. Obiectivul de trei consorții școlare, deși mult prea puțin ambițios în raport cu nevoile, ar putea ambiționa autoritățile să militeze pentru reorganizare administrativă și crearea de consorții școlare în care „școlile bune” să fuzioneze cu cele în care abandonul școlar persistă, printr-o optimizare a resurselor și creșterea șanselor de dezvoltare pentru profesorii debutanți, de la sate, care nu au parte de mentorat de calitate. Încă din 2011, de la aprobarea Legii educației naționale nr. 1, articolul 62 prevede o astfel de posibilitate:

(1) În vederea asigurării calității educației și a optimizării gestionării resurselor, unitățile de învățământ și autoritățile administrației publice locale pot decide înființarea consorțiilor școlare.

(2) Consorțiile școlare sunt parteneriate contractuale între unitățile de învățământ, care asigură:

a) mobilitatea personalului între unitățile membre ale consorțiului;

b) utilizarea în comun a resurselor unităților de învățământ din consorțiu;

c) lărgirea oportunităților de învățare oferite elevilor și recunoașterea reciprocă a rezultatelor învățării și evaluării acestora.

La fel ca în cazul reorganizării administrative, reorganizarea rețelei școlare necesită voință politică, stoicism în fața rezistenței la schimbare - mai ales că un consorțiu școlar format din două școli înseamnă o garnitură de directori mai puțin. 

Mai puțini primari, mai multă organizare

O Românie a metropolelor, așa cum își dorește Ilie Bolojan, este contestată de opozanți pentru că ar aduce atingere identității satului românesc, respectiv pentru că ar muta centrul decizional mai departe de cetățeni, în comunitățile rurale și mic-urbane, ceea ce ar putea afecta modul în care cetățenii percep actul de guvernare locală și participarea la deciziile luate pentru aceștia. La momentul actual, o astfel de inițiativă poate fi materializată doar dacă cetățenii aprobă acțiunea în urma unui referendum local. Chiar în toamna acestui an, primarul social-democrat Constantin Toma a chemat cetățenii la urne pentru a decide dacă orașul Buzău se va uni cu comuna Țintești, însă inițiativa a eșuat, cu doar 10% dintre cetățeni prezenți la urne. 

Dar de ce am vrea ca identitatea satului românesc să echivaleze cu o sărăcire pentru actualele și următoarele generații? Deși e adevărat că centrul deciziilor s-ar depărta, mutarea administrației în cazul unor astfel de comasări ar putea însemna și o mai bună rețea de transport în comun, una dintre cele mai stringente probleme cu care se confruntă elevii în momentul de față. 

Cu oportunități reduse la nivel rural și mic-urban, elevii nu au acces la activități educaționale și culturale de calitate, iar mobilitatea (inclusiv în scopuri profesionale) este periclitată de prețurile ridicate la abonamentele de transport. Firmele de transport care operează la nivel județean dețin monopol prin licențele pe care le dețin, iar, deși Regulamentul (CE) din 2007 privind transporturile pentru cetățeni prevede contract de serviciu public atribuit în urma unei licitații, acesta nu este transpus în legislația din România. Astfel, elevii cu posibilități reduse se află în imposibilitatea de a ajunge la școală, atâta timp cât unele abonamente ajung să coste chiar 2300 de lei pe an. 

Aproximativ 430 de mii de elevi fac naveta zi de zi pentru a ajunge la școală în România. Deși reorganizarea administrativ-teritorială nu ar rezolva problema tuturor elevilor navetiști, ținând cont de cadrul legislativ ambiguu promovat de ministrul Sorin Cîmpeanu, această reformă ar îmbunătăți mobilitatea și ar reduce costurile în cazul elevilor care locuiesc în apropierea marilor orașe, dar, din rațiuni socio-economice, nu ajung să participe la viața educațională și culturală a acelei comunități. Fie că vorbim de acțiuni de voluntariat, internshipuri, conferințe, oportunitățile de dezvoltare sunt mult mai numeroase în orașele deja dezvoltate, iar pentru stat este mult mai ușor și ieftin să îl aducă pe Mahomed la munte decât… invers. 

Cum să atragi fondurile europene

Tot în aceste zile se vorbește mult (uneori, chiar cu substanță) despre atragerea proiectelor din fonduri europene și combaterea inteligentă a abandonului școlar, principalul obstacol fiind capacitatea administrativă a școlilor și chiar a autorităților publice locale care le păstoresc. De altfel, unul dintre motivele pentru care școlile au o reținere în implementarea acestor proiecte este tocmai faptul că aparatul birocratic de la nivel comunitar nu are experiența sau studiile necesare pentru a se înhăma la proiecte ambițioase. Deși ministerul încearcă să rezolve această problemă, organizând webinarii în care oferă explicații suplimentare directorilor pentru a îi convinge să acceseze fondurile din PNRAS - Programul Național pentru Reducerea Abandonului Școlar, trebuie să recunoaștem că un aparat birocratic performant nu se formează prin webinarii pe Facebook. Iar fondurile fiind oricum limitate, formarea unui expert în atragerea de fonduri europene pentru fiecare școală poate reprezenta o ambiție de domeniul utopiei. 

De ce nu am reorganiza administrativ, păstrând cei mai performanți funcționari care să atragă mai multe proiecte ambițioase pentru consorții școlare, în loc să ne chinuim să dislocăm echipe pentru asistență tehnică în toate școlile din România care nu au experiență în atragerea de fonduri europene? Rămâne o întrebare deschisă pentru autorii proiectului de reformă România Educată, care ar trebui să fie conștienți că modernizarea sistemului educațional va fi imposibilă fără o regândire a sistemului de organizare administrativ-teritorială. 

Foto: Dumitru Angelescu