La podcastul „Salvați Copiii”, jurnalista Adriana Nedelea l-a întrebat pe ministrul Educației Daniel David: „Cât la sută din analfabetismul acesta funcțional din rândul elevilor ați pune și pe seama lipsei de pregătire a cadrelor didactice?”
Daniel David răspunde așa: „Nu vă supărați, nu vreau să spun 100%, dar cea mai mare parte. Până la urmă, copiii vin cu un nivel de inteligență și un nivel de creativitate normale, ca să spun așa. Este treaba profesorilor ca, pornind pe o normalitate, copiilor să le transferi acele competențe. N-ai pe cine să pui responsabilitatea decât pe cadrele didactice.”
Apoi continuă: „Și asta e valabil și în preuniversitar și nu vreau să-i scutesc și pe cei din învățământul superior – când dăm greș. Și noi avem un abandon școlar destul de mare și este tot, ca să spun așa, un rol important pe care îl are universitatea și profesorii. Dar în zona preuniversitară, responsabilitatea este a profesorilor, mai ales dacă îl ai pe copil la școală. La cei care au abandonat școala, responsabilitățile sunt împărțite, inclusiv familia, inclusiv autoritățile locale pentru că au nevoie de suport economic să meargă la școală. Dar când îl ai pe copil în școală și tu l-ai primit în clasa a V-a și ai lucrat cu el până în clasa a VIII-a, și în clasa a VIII-a la testele PISA sau la TIMSS el apare în zonă de analfabetism funcțional, fiind la școală… Păi, nu vă supărați, cine este de vină?”
Să cânte îngerii peste școlile din România
Ministrul spune că acolo unde copilul nu merge la școală, e o problemă socială la mijloc și e nevoie să se implice și familia și autoritățile locale. Bine, el nu zice chiar așa, e cu blamare la pachet formularea lui, dar am rugat creierul meu emoțional să tacă puțin, ca să curăț discursul și să-i aflu miezul.
Continuă cu faptul că acolo unde copilul este înscris la școală, merge acolo în fiecare zi, atunci grija pentru ca el să învețe și să se dezvolte e a școlii. Corect?
Văd cu ochii minții școala aia: copii și profesori intră pe aceeași ușă, căci sunt ființe umane egale care se respectă, își zâmbesc și se îmbrățișează, poate, simți bucuria din aer, că începe o nouă zi în care vor descoperi, vor învăța, vor crește. Profii știu că au ușa directorului deschisă, că au resurse și hârtie igienică la baie, că au medic și consilier școlar și psiholog să-i sprijine. Siguranță și acceptare simt și elevii, căci se află în locul „unde merg fără teamă”. Pe imaginea asta adaug păsări care ciripesc, îngeri care cântă imnuri.
E școala ideală, din vise sau din Finlanda sau Estonia, acolo unde toate idealurile educaționale se împlinesc. Este Daniel David ministrul Educației din Finlanda? Sau din Estonia, Suedia, Germania, Franța? Din orice țară care în ultimile decade au dat mai mult de 4% din PIB învățământului?
Când ai voie să pui în cârca profesorilor vina?
Cum au ajuns aceste țări în punctul în care își permit să pună responsabilitatea „nu vreau să spun 100%, dar cea mai mare parte” pe profesori?
Au investit în educație, s-au asigurat că profesorii au o pregătire bună - vorbim de formarea lor inițială, dar și de ce se întâmplă pe tot parcursul carierei lor - susținere, mentori, cursuri bune, resurse. Vorbim de școli cu profesori care nu scriu hârtii peste hârtii, rapoarte care ajung maculatură, profesori care au un număr mai mic de elevi la clasă - la noi a crescut numărul lor de anul ăsta. Sunt profesori care au libertate mai mare la oră, predau în școli cu autonomie, sunt plătiți bine și respectați. Ca ei să-și respecte elevii. Și cel mai probabil n-au parte de discursuri dintr-astea: voi sunteți de vină!
Mai mult de-atât, aceste școli nu sunt insule izolate, ci sunt parte din societăți funcționale, în care nu ai jumătate din copii în risc de excluziune socială și nici cea mai mare populație de oameni în deprivare materială severă, cum arată Bianca Oanea în News&Spice.
Să o spunem pe bune: suntem prea săraci.
De sus, ni se aruncă sămânța discordiei și noi începem în cor să aruncăm vina pe ăia mai nenorociți ca noi. Azi profesorii, mâine doctorii, poimâine ne întoarcem la cea mai sigură țintă - „asistații social”. Trăim o stare de discordie dirijată de sus. De la cele mai înalte foruri ale țării au venit discursuri despre cum funcționarii publici sunt niște incompetenți, prea mulți și șpăgari, cum magistrații iau bani de la gura copiilor și cum profesorii sunt de vină pentru orice.
Ce ne zic, de fapt? Fight! Și cât luptăm noi între noi, cineva de sus mănâncă semințe. Și așa uităm cine stă la cârmă într-un stat. E timpul să ne înțelegem sărăcia și cu ce vine ea la pachet. Acum există și un podcast pentru asta, se cheamă Prea sărac.
Cum se face însă alfabetizarea asta funcțională și cât de importanți sunt profesorii?
O persoană analfabetă funcțional este incapabilă să caute o informație, să o identifice când dă peste ea și să o interpreteze, nu reușește să rezolve probleme de la serviciu sau din viața de zi cu zi. Adică tu știi să citești, dar nu te poți orienta după o hartă, nu înțelegi ce scrie într-o rețetă, îți dă cu virgulă ce vorbesc unul și altul la TV.
Când se evaluează asta la elevi, există trei componente - literație, alfabetizare matematică și alfabetizare științifică.
M-am uitat în rapoartele OCDE (Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică), cea care face testele PISA și analize riguroase pe educație, ca să înțeleg factorii care îl împiedică pe un copil să ajungă cea mai bună versiune a sa. Să ajungă un om care se simte acasă în lume, cum explică expertul Mitch Whitehead.
Predictorul cel mai evident este situația socio-economică: elevii săraci au rezultate mult mai slabe decât cei cu o situație bună. Și nu e doar că părinții lor n-au bani să le plătească meditații, sunt lucruri mult mai fine acolo. Inclusiv dacă părinții tăi au cărți acasă sau au prețuit ei la rândul lor școala te ajută să te descurci bine la învățătură. Tot mediul lucrează pentru tine.
Familia e și ea un factor important, arată raportul. Dacă ești băiat și de etnie romă, e cel mai greu în țara noastră, explică aceeași cercetare.
Pare o vrăjitorie, dar nu e - astăzi ne dăm seama ce șanse are un copil în viață după locul în care s-a născut și locul în care este școala la care e elev. Dacă ești la o școală din rural, ai mai puține șanse.
Ai fost la grădiniță? Da, și asta ajută mult alfabetizarea funcțională.
Intră la factori și ce se întâmplă în școală: să ai profesori buni contează, la fel cum contează și să existe relații bune cu acești profesori, să nu ai parte de bullying în școală și să nu fii a treizecea parte dintr-o clasă. Da, și cât de numeroase sunt clasele e un indicator.
În podcastul Prea sărac, sociologul Dani Sandu vorbește despre cât s-au adâncit diferențele de oportunități care „nu mai pot fi compensate prin merit, capacitate, determinare”. „Dacă mâine cineva precum Albert Einstein s-ar naște undeva în Ferentari, cel mai probabil nu ar termina liceul”, spune el.
Elevi din China săracă sunt la același nivel cu elevii români din familiile cele mai bune
Era ministrul Daniel David de față când Andreas Schleicher, director OCDE pentru educație și competențe, prezenta la București, la Academie, raportul pe România „Education and Skills”. Redau aici exact ce a zis:
„Dacă vii dintr-un mediu dezavantajat din România, abilitățile tale sunt la același nivel ca al unui elev din Cambodgia sau El Salvador sau Republica Dominicană. Dacă vii dintr-un mediu înstărit, te descurci la fel de bine ca cei din Estonia, Japonia, multe dintre sistemele avansate de educație. (...) De fapt, unii elevi din cele mai marginale părți din China se pot compara la abilități cu cei mai bogați elevi din România.”
Recomandarea raportului era investiția în pregătirea profesorilor, în creșterea calității școlilor din rural, în buna guvernanță care înseamnă să dea educației cât a promis - 15% din bugetul general consolidat.
Iar ultimul an cu măsurile sale de austeritate a îndepărtat mult România de la aceste obiective. Școlile rurale, cele despre care toți experții spun că trebuie să fie ajutate, au fost lovite puternic de mărirea normei didactice. Profesorii de acolo au trebuit să își completeze norma cu tot felul de discipline pentru care n-au pregătire - proful de mate să mai predea și tehnologie, profa de română să facă și muzică și desen. Calitate?
Schleicher mai sublinia că „într-un sistem de educație performant orice profesor trebuie să aibă un mentor și orice profesor trebuie să fie mentor. Această învățare unul de la celălalt este foarte importantă.” Profesorii români nu doar că nu au mentori, dar dacă vor să învețe ceva nou, să se adapteze fiindcă țin la elevii lor, trebui să caute oportunități în afara școlii, la ONG-uri din zona educației.
Remedial, remediu
În podcastul „Salvați copiii”, ministrul David mai spune că „a reușit” să adauge în norma învățătorilor două ore de educație remedială. De fapt, acest reziduu de două ore vine din faptul că atunci când au mărit norma didactică, prin unele locuri nu au găsit ce discipline să inventeze și atunci au zis să facă remedial.
E o mare nevoie, e bine să intervii pe nevoile de învățare ale copiilor din timp.
Cei care știu cum se face asta spun că aceste ore de recuperare sunt cu totul altceva decât predarea de la clasă și nu se face în grupuri mari de elevi. Apoi, cadrele didactice trebuie să învețe cum se face asta, e o școală în sine. Apoi, nu e mereu indicat ca tot profesorul de la clasă să facă orele remediale. Am dedicat zeci de articole acestor teme în proiectul nostru de jurnalism de soluții Rezolvat.
Același lucru care a fost întrebat ministru David l-am întrebat și eu pe expertul internațional Charles Temple când a vorbit la București, anul trecut, în fața unei săli cu sute de profesori interesați să învețe. Cât din calitatea predării e corelată cu rezultatele elevilor? Mi-a zis așa:
„Nu dau niciodată vina pe profesori. Să predai este greu și este nevoie de o persoană dedicată, cu multă tenacitate și multă dragoste pentru a face asta ca profesie. Avem nevoie de toate informațiile și de toată instruirea, avem nevoie de tot sprijinul și de toate materialele din lume pentru asta. De asemenea, avem nevoie de un curriculum care să funcționeze. (...) Cum poți face ceva dacă nu ești pregătit să o faci? Așa că eu cred că nu apreciem suficient cât de dificilă este predarea literației pentru toți copiii, în special pentru cei care nu au susținerea necesară acasă pentru a o face cu ușurință.”
Cât de diferite răspunsurile, nu?
Inspirată de Charles Temple, am luat subtextul din discursul care blamează al ministrului Educației. El spune că profesorii sunt de vină, dar ce cred că ascunde în vorbele astea e cât de importanți sunt profesorii. Dacă îi faci unici responsabili, le recunoști importanța.
Rămân cu asta: profesorii au putere, în sala de clasă, dar și în afara ei, când trebuie să-și ceară drepturile.
