Românca educatoare voluntară în Tanzania, într-o școală din chirpici. „Copiii sunt foarte săraci, dar se bucură la orice, dintr-un ghemuleț de paie fac minge”

Într-un ianuarie incert, după mai bine de un an de pandemie, Raluca avea nevoie de o schimbare. Una care să-i întoarcă viața la 180 de grade, cum adesea sunt cele de pe lista de rezoluții pentru anul următor. „Am avut noroc de prieteni, de acoperiș, de Glovo și Bringo, dar m-am simțit blocată într-o zi ce se repeta în buclă. Voiam să rup cercul care devenea din ce în ce mai vicios, singură, liniștită, să schimb peisajul, să îmi dau o însemnatate zilelor de luni”, povestește românca. “Ziua de luni” e ziua care condensează și simboizează serviciul.

O astfel de hotărâre trebuie luată așa cum rupi un bandaj de pe rană, rapid, fără prea multă analiză, așa că pe 2 ianuarie pășea în Tanzania și pe 15 începea voluntariatul la Greenwich Nursery School Arusha din Tanzania, ca voluntară a organizației Internațional Volunteer HQ. Slujba în resurse umane din țară făcea deja parte din altă viață.

Documentarea pe internet nu a pregătit-o suficient pentru ce avea să găsească. „Am găsit o curte mică, noroioasă, cu teren accidentat și două camere din chirpici crăpat, peticite cu lemne ude, sub un acoperiș improvizat de tablă încinsă. Camerele erau pline de 60 de perechi de ochi goi, dar cu cel mai mare zâmbet din adâncul sufletelor lor peticite cu speranță. Nu au cărți, nu au caiete, împart câteva foi între ei și cinci carioci.” Raluca a venit pregătită cu pungi cu pixuri, creioane și carioci în bagajul de cală, dar și-a dat seama repede că nu e suficient.

Țara care nu crede în Covid

Ca să îmi povestească despre aventura ei într-un apel video cu semnal bun, Raluca a mers la un hotel de lux din Arusha. Sunt curioasă cum se descurcă cu pandemia țara a cărui președinte le-a spus oamenilor că se pot feri de coronavirus dacă se roagă și dacă inhalează un mix de plante.

„Nu pot să-i pronunț numele, dar se vorbește că e grav bolnav de Covid”, e tot ce poate spune românca, într-un spațiu public, cu voce tare. Pentru că este voluntara unei organizații internaționale, respectă reguli mai stricte, dar populația este sceptică în general cu privire la această pandemie care pare inventată de „mzungu”, „omul alb”.

„Se poartă mască, dar doar în locațiile de lux și unde sunt turiști, în rest nu vezi pe nimeni cu mască. Ți se ia temperatura și ți se oferă dezinfectant în unele supermarketuri, dar tot în cele turistice. Ni s-a spus de la început dacă simțim nevoia să purtăm mască, nimeni nu o să ne judece, nu o să aibă o problemă cu asta, este fix alegerea noastră”, spune românca.

Există localnici curioși care uneori o opresc să-i ceară părerea: „oare e adevărat, chiar există?” A învățat deja că niciun rezultat la un test Covid nu va fi vreodată pozitiv. „Dacă este pozitiv, răspunsul pe care îl primești este că trebuie să îl refaci în șapte zile și dacă primești răspunsul ăsta, știi că e pozitiv și te izolezi”, spune tânăra. La o zi după discuția noastră, președintele John Magufuli a murit de complicații la inimă, potrivit comunicatului oficial, și țara a intrat într-un doliu de 14 zile.

Raluca aude adesea la cei din jurul ei: „noi avem boli mai dăunătoare decât o simplă răceală”. Sărăcia ar fi una dintre ele, s-a convins românca în cele două luni de când e acolo.

A învățat să se descurce fără programă școlară

Școala în care predă nici nu ar putea fi numită așa după standardele românești. Pentru cei 60 de copii, construcția improvizată din chirpici este însă mult mai mult.

În 2007, Tanzania oferea acces universal la educație, dar este estimat că 2 milioane de copii între 7 și 13 ani nu merg la școală. Situația e mai grea la copiii mai mari: 70% dintre copiii între 14 și 17 ani nu merg la școală, potrivit Unicef.

Există un singur profesor calificat la 131 de elevi. Calitatea educației este slabă și este posibil ca după ce ies din școala primară copiii tot să nu aibă abilități de bază, cum ar fi scrisul, cititul, socotitul.

O dovadă a crizei de personal este chiar românca de 25 de ani care a mers acolo ca să fie asistent de profesor și s-a trezit direct educatoare pentru 32 de copii.

„Am ajuns la școală și mă gândeam că avem o programă, știm ce avem de făcut, dar nu a fost deloc așa. A trebuit să venim noi cu idei, cu ce am putea să îi învățăm pe acești copii, să știm că pleacă acasă cu ceva. Sunt cinci materii pe care trebuie să le facem în fiecare zi: desen, dictare, engleză, matematică și copiere de pe tablă care nu cred că are echivalent ca materie în țară”, povestește Raluca.

A început să răscolească internetul și să vorbească cu profesoare românce ca să se descurce la clasă. După două săptămâni și-a intrat în ritm și fiindcă s-a atașat de copiii, și-a amânat întoarcerea acasă. Următorul termen ar fi 13 aprilie, dar nu e convinsă că o va lăsa inima să vină în acasă încă.

Școala-dormitor

Școala la care predă este înființată de doi localnici, Anna și fiul ei, Alvin. „Anna și-a dorit dintotdeauna să fie profesoară, dar nu a terminat nicio școală încât să poată să profeseze și a decis să își deschidă ea una și acum poate profesa. Sunt Anna și Alvin care se ocupă de școală, mai este o profesoară și apoi voluntarii care vin din partea organizației.” Acum sunt 30 de voluntari veniți în Arusha, dar în mod normal, înainte de pandemie, ar fi fost în jur de 150 și munca ar fi fost mai ușoară.

Anna și Alvin duc o luptă zilnică pentru a ține școala pe picioare. Părinții plătesc o taxă de 10 dolari pe lună pentru școlarizare, dar nu toți își permit. „Din bunătate, Anna și Alvin se duc ei și îi iau de acasă pe unii în fiecare zi și îi aduc la școală, doar ca să învețe ceva și să aibă un viitor mai bun, chiar dacă nu pot plăti. Dar o dată ce termină aici, la grădiniță, posibilitățile de a se înscrie la școală apoi sunt destul de mici dacă școala nu primește sponsorizări din partea voluntarilor”, spune românca.

Pentru că au investit tot ce au avut în școală, Anna și Alvin dormeau în sala de clasă. „După-amiaza, după ce plecau copiii, scoteau băncile și puneau patul în clasă.”

Toată situația a făcut-o pe Raluca să facă un apel la donații pe Gofundme.com și din banii strânși a plătit chiria școlii pe trei luni (150 de dolari pe lună), a făcut un contract de închiriere pe terenul școlii și i-a ajutat pe Anna și Alvin să se mute în altă parte.

Disciplină cu nuielușa la palmă

De când și-a preluat clasa, numărul de copii a continuat să crească. A pornit cu 24 și acum are 32, toți dornici să câștige atenția lui „teacher Raluca”. „Ei numesc omul alb «mzungu» iar copiii sunt fascinați de prezența noastră la școală. Și la început chiar dacă nu am știut ce să fac cu ei, simpla mea prezență îi bucura și îi făcea să fie atenți sau să-și păstreze calmul”, spune românca. Cel mai greu i se pare acest multitasking pe care trebuie să îl facă în clasă, fiindcă mereu un copil îi cere ceva.

De la început i s-a atras atenția cu privire la o practică de disciplinare a copiilor despre care ea credea că a murit demult: bățul. „Mama și tata îmi povesteau că se practica să se dea cu rigla sau o nuielușă peste palmă. Am fost anunțați de la început că se practică asta și să nu reacționăm urât pentru că ăsta este stilul lor de a-i ține pe copii atenți”, spune Raluca. Nuielușa ei care face parte din puținul instrumentar al clasei, alături de tablă, bănci și catedră, a rămas neatinsă.

Din prima săptămână copiii i-au intrat la inimă. Sunt veseli mereu și curioși, chiar dacă au resurse limitate. „Reușesc să joace fotbal împreună, să facă acrobații, chiar dacă nu se cunosc între ei. Am construit gardul școlii și am avut saci de ciment aduși în curte și până să înceapă lucrările, săreau peste sacii de ciment. Eu când scot telefonul să mai fac câte o poză cu ei sunt foarte fascinați, nu au așa ceva acasă. Am 25 de ani, dar și eu când eram mică, mama mă lăsa în fața blocului de când veneam la grădiniță până la 8 seara”, spune tânăra.

Copii „obișnuiți cu greul”

E fascinată de creativitatea lor. „Se bucură la orice, găsesc să se joace cu orice, dintr-un ghemuleț de paie fac minge. Dacă au căzut, s-au lovit, plâng puțin dacă s-a lovit mai tare, dar apoi înapoi la joacă, nu sunt nici foarte alintați, sunt obișnuiți cu greul. Că se prăfuiesc, că pică în nămol, nu au niciun stres, important e momentul actual, să se joace, să se simtă bine.”

Echivalentul „cornului și laptelui” din Tanzania este o cană cu cereale înmuiate în lapte făcut din praf. „Mănâncă niște cereale crescute în curtea școlii, au o mie de metri și pe un sfert din teren cresc porumb și cereale și din producția proprie fac cu lapte praf și apă un fel de terci. Primesc o jumătate de cănuță în pauza de masă”.

Abia dacă își permit unii dintre ei să aibă un caiet în ghiozdan, cu atât mai mult o gustare. „Din 30 de copii, dacă sunt cinci-șase care vin cu ceva de acasă aproape zilnic. Eu o dată pe săptămână le iau niște prăjiturele și vinerea pentru ei e ziua în care teacher Raluca le aduce ceva. Sunt unii care vin cu niște punguțe mici de chipsuri și totuși mușcă și dau jumătate și la celălalt. Dar sunt mulți care se și uită.”

Săracul paradis

De când e în Tanzania, Raluca a putut în timpul liber să facă și câteva excursii. Tanzania este formată din zona continentală numită Tanganyika care are peste 1400 de kilometri de coastă la Oceanul Indian și din arhipelagul Zanzibar. Tanzania este un paradis, cu munți și mare, cu safari și plaje infinite și cu o temperatură care nu scade sub 20 de grade niciodată. Parcul Național Gombe este locul unde Jane Goodall a studiat comportamentul cimpanzeilor în anii ‘60. 

Dar ceea ce nu intră în ghidurile turistice este faptul că peste 80% din populație trăiește încă din agricultura de subzistență.

Tanzania are o populație de aproape 45 de milioane de oameni și și-a câștigat în anii 60 independența de sub Regatul Unit. În secolul al XIX-lea, până la 90% din populația din Zanzibar se afla în sclavie. O istorie care e greu de depășit chiar și după două secole.

Raluca Băilă a fost încântată de toate frumusețile Tanzaniei, dar crede că peste toate, cea mai mare bogăție sunt oamenii ei. „Este o experiență total diferită față de tot ce am trăit până acum. Sunt foarte mulți oameni care sunt curioși să vorbească cu tine doar ca să te cunoască. Plec dimineața spre școală și vine cineva și mă însoțește: «pot să merg cu tine doar ca să îmi exersez engleza? Vreau să devin ghid.» În ciuda condițiilor în care stau și a tot ce se întâmplă aici, ei sunt fericiți.”