Școala generală
A fost senin la Onești pe 14 septembrie 2009. Mama mi-a scos pe pat uniforma gri a Școlii Gimnaziale Nr. 1, o fundiță albă și mare de pus în păr și un pulover de culoarea piersicii, nou-nouț. Mama a plecat la muncă, dar a venit bunica cu mine.
Școala Gimnazială Nr. 1 din Onești avea atunci 49 de ani, cât nu știam să număr. Cea mai veche instituție de învățământ din oraș.
La ora 8 dimineața, curtea școlii era plină. Îl pierdusem pe Vlad, cel mai bun prieten, printre copii, părinți și flori care te sufocau cu mirosul lor. Când ne-am găsit, mama lui ne-a înghesuit într-o poză în care am zâmbit amândoi cu gura până la urechi. Vlad era știrb de doi dinți. El a fost primul meu exemplu de prietenie.
Cu răsuflarea tăiată de emoție, am urmărit slujba ținută de un preot și discursurile de la directorul școlii, câțiva profesori și primar. Politicienii continuă să vină la deschiderile de an și acum, în ciuda dezbaterilor din spațiul public.
„Andrușcă Catinca-Maria, clasa I-a A!”, am auzit dintr-o dată. Trebuia să-mi ocup locul în fața întregii școli. Am rămas prima în catalog până într-a noua. M-a urmat imediat prietenul meu Vlad. După aceea, am urcat în sala pe a cărei ușă scria „Clasa boboceilor”. Aveam un ecuson cu un pui de rață roz, iar băieții aveau pe albastru. M-am așezat cu Vlad în prima bancă, unde ne așteptau teancurile de manuale trecute prin mâinile altor generații. Catedra doamnei învățătoare era atât de plină de flori încât abia vedeai că pe tablă scria „Bine ați venit, clasa I-a A!”.
Am învățat să numărăm cu bețișoare multicolore. Le înșiram pe bancă, le împrăștiam și pe jos. Habar n-aveam și nici nu-mi păsa că România era în plină criză economică. Nici că din cei 203.895 de puști care am intrat atunci la școală, aveam să ajungem să absolvim școala generală, în 2021, doar 152.000, adică aproape un sfert s-au pierdut pe drum.
Iubirea mea pentru matematică a durat cam cât am numărat cu bețișoare. Bine, apoi am descoperit și româna și tot dragul meu s-a dus acolo, în scris compuneri, dar și în engleză.
Clasa a II-a. Nu scriam frumos, mă grăbeam mereu. Îmi amintesc exact ora asta de română. Scriam în caietul cu copertă cu Hannah Montana, pe care o iubeam enorm. Încercam să urmăresc modelul literei J. Învățătoarea trecea printre rânduri. Îmi smulge dintr-o dată caietul și se duce în fața clasei, îl ridică deasupra capului ei: „Vedeți asta? Așa nu, să nu scrieți cum a scris Catinca!”.
Am vrut atunci să mă înghită pământul. Am luat „Suficient” și am stat și la colț câteva minute.
Bullying-ul poate veni și de la catedră, da. Astăzi 19% dintre profesori și consilieri școlari înțeleg prin bullying și abuzul venind de la catedră spre elevi, pe lângă cel prin care trec și profesorii sau cel între elevi.
Pe lângă toate cuvintele noi care mi se așezau în vocabular, în clasa a doua a mai apărut unul pe care am ajuns să-l urăsc - „coronița”. Am luat singurul B din tot anul școlar, la matematică și doamna învățătoare nu a vrut să mă ajute să-l fac FB. Am fost singura fără coroniță din acel an.
Clasa a III-a. Clasa noastră a câștigat concursul „cel mai frumos brad”. Am pus cu toții osul la treabă și am făcut decorațiuni din origami. Toate păsările sau îngerașii mei au fost lipiți cu lipiciul. Așa se face origami? Nu. Am mai făcut de atunci? Nu.
În clasa a 4-a, Vlad m-a anunțat că urma să se mute în București cu părinții lui. Eram devastat și eu pierdută. Nu știam să-mi fac alți prieteni în clasă. Dar apoi m-am împrietenit cu colegul în prag de corigență, „the weird kid”.
Mama voia să mă mute la altă școală, una „mai bună”, dar nu voiam să plec. Atât de mult încât am picat intenționat examenul de admitere la matematică.
Gimnaziu. Clasa a V-a. Uniformă: cămașă albă, NU tricou, și vestă. Am avut o colegă, care la 13 ani fuma, era o rebelă, se îmbrăca doar în negru, fără vestă. „Unde ți-e uniforma?”, a întrebat-o diriginta. „Unde mai este libertatea noastră de exprimare, dacă ne puneți să ne îmbrăcăm toți la fel?” Nu mai știu cum s-a terminat disputa, doar că a purtat alb numai când am făcut pozele de album. Tricou.
Am început să facem chitară la școală. Nu aveai chitară? Nota 4. Am împrumutat o chitară de la un prieten. Încă știu acorduri, melodii, dar nu săream de nota 6. Am luat un 10 în clasa a 6-a pentru că începusem să ascult muzică clasică și am adus la școală un CD cu Mozart. În rest, profesorul își făcuse un grup compus din elevele de 10 pe care le lua în altă sală și învățau melodii cu adevărat faine.
Prima mea profesoară de limba și literatura română, o doamnă scundă, cu părul roșu ca focul, care își ținea orele la parter pentru că nu putea urca pe scări din cauza unei probleme medicale. De la ea am învățat expresiile „mare e grădina ta, Doamne: tu ai ușa larg deschisă și unii sar gardul” și „brânză bună în burduf de câine”.
Clasa a VI-a. S-a desființat o clasă de a cincea și cei mai buni elevi de acolo au fost transferați la noi. Am început programul cu ore de la prânz, adică prima oră la 11 și terminam la 18 sau 19. Băncile se schimbaseră, foarte înguste, vechi, de o singură persoană, scaune tari. Aveam un coleg care la 13 ani avea 1.80 m și nu încăpea fizic în bancă și își scotea picioarele pe culoarul dintre bănci. Profesorii spuneau că e „nesimțit”.
Sorin Cîmpeanu prelua mandatul la educație în 2014, dar highlightul vieții mele de elevă de a șasea în Onești a fost că eu aveam un pix mare, verde cu buline galbene, unic. Aveam lucrare la religie. Evident că am folosit pixul vedetă. „Ce faci? De ce scrii cu ăsta? Tu îți bați joc?”, m-a întrebat profa. Mi-a confiscat pixul și pe lângă mine, și mama a fost mustrată pentru acest episod la o ședință cu părinții. Nu am mai văzut acel pix niciodată.
Clasa a VII-a. A venit directorul în inspecție. Noi aveam biologie și eram la laborator. Fix în ziua aceea purtam o cămașă albă cu steluțe, pe sub vesta regulamentară. Directorul a văzut steluțele: „Așa nu! Să nu vă văd așa! Doar cămeșă albă!”. În clasa a 8-a am început să vin la școală cu tricouri și să port mai rar vesta. Un ultim act de rebeliune.
Clasa a VIII-a. Banchet, singurul până la facultate. Ne-am adunat la un restaurant-pensiune și am făcut un concurs de dans, unde fiecare a câștigat câte un premiu.
În cei patru ani de gimnaziu am avut 4 diriginți. Pe lângă diriginta de religie care printr-o magie a făcut pixul meu verde cu buline galbene nevăzut, a mai fost și profesorul de geografie care arunca cu cretă după noi și care m-a făcut „nebună” pentru că nu am știut răspunsul la o întrebare.
După ce am plecat de la gimnaziu, la șapte ani după, au început și renovările la școala mea și la cea vecină. Azi nici nu le mai recunoști. Terenul de sport nu mai are gropi, sălile de sport au table smart, bănci albe în care colegul meu de 1.80 m ar fi încăput. Mi-aș fi dorit să fi învățat și eu în clasele de azi. Am putut să văd toate astea fiindcă m-am întors acolo recent pentru a documenta un articol și m-am întrebat: oare generația mea nu merita același lucru?
1/6
