La final de aprilie s-au încheiat Atelierele NEST - Nurturing Expression and Social Togetherness, proiect demarat de Asociația Rhea în noiembrie anul trecut. Proiectul a căutat să apropie preadolescenți și adolescenți din Orientul Apropiat și Mijlociu și din România, dar și să mai „deschidă” familiile de imigranți față de București cu tot ce oferă el, prin frecventarea câtorva evenimente culturale, teatru, film sau expoziții.
Echipa Rhea e formată din Ruxandra Simion, dramaturgă, Anca Munteanu, dramaturgă și actriță, și Cristina Iliescu, regizoare de film. În acest proiect li s-a alăturat muzicianul Mohammad Hadi Mogoei și Cristina Ciobanu, facilitator de activități culturale pentru tinerii refugiați și migranți. Proiectul a beneficiat de sprijinul Activ Random, o organizație care implementează proiecte culturale și oferă suport tinerilor refugiați și migranți din România.
Cristina, care lucrează și la Activ Random, a remarcat de-a lungul timpului că beneficiarii din țările arabe se simt mai confortabil în poziția de spectator al artelor performative și să participe la ateliere de desen, de exemplu, dar nu și ca participanți la ateliere de muzică și teatru, care presupune o expunere care uneori contravine de felul cum au crescut. Și în cadrul NEST au făcut mici modificări pe parcurs. Totul ca cele două lumi să vină mai aproape.
„E vreme bună și prețurile sunt mult mai mici ca în Iran”
„Miezul” proiectului a fost atelierul de teatru coordonat de Anca Munteanu și Ruxandra Simion. Pornind de la experiența Ancăi care a coordonat o trupă de teatru de adolescenți refugiați din Ucraina, Djerelo, cele două dramaturge au constatat nevoia de comunitate și comunicare dintre tinerii din Orientul Mijlociu și Apropiat cu cei de aceeași vârstă din România. Dorința inițială a fost de a lucra în centrele de refugiați, dar acestea au o politică foarte strictă, spun ele.
Din experiența lor, copiii care vorbeau deja limba română s-au integrat mai repede decât cei care nu o stăpâneau.
„În teorie e minunat să faci un atelier multilingv, să integrezi, dar în practică, de fapt, tot copilul care vorbește limba minoritară trebuie să facă un efort să învețe limba majoritară”, spune Ruxandra. La început, au venit și copii din Siria și Irak alături de copiii români. Pe parcurs, majoritatea copiilor arabi au abandonat atelierul, așa că s-a format un grup din șase copii români și doi iranieni.
Am ajuns să-i cunosc pe copiii din proiect în prima jumătate a lui aprilie, atunci când emoțiile începeau să crească. I-am prins într-o sală închiriată de pe bulevardul Elisabeta, într-un moment în care primeau indicații despre cum să presteze în momentele următoare (mai ales în prezența mea), în timp ce cutiile de pizza așteptau să înceapă pauza.
„Locuiesc în România de 4 ani și am învățat limba în 3 luni. Am început să vorbesc bine, să iau note bune la școală, mă pricep bine la școală pentru un copil care a fost aici doar 4 ani, așa zic și colegii. Fac și sporturi. În România mă simt mult mai bine pentru că în țara mea e multă poluare, în timp ce aici mă bucur și de bunătatea oamenilor”, îmi povestește Parsa, 12 ani. Acesta și-a asumat misiunea de a-l integra și pe cel de-al doilea băiat venit mai târziu, Adrian (13 ani) căruia Parta i-a tradus cu mare seriozitate din română în persană fiecare informație necesară. „Mă simt ok aici pentru că e vreme bună și prețurile sunt mult mai mici ca în Iran”, mi-a spus și Adrian care a ajuns de câteva luni în România.
A existat în cadrul atelierelor și o parte de scriere dramatică, care a implicat ce elucidarea a ce înseamnă un concept, ce înseamnă o piesă de teatru sau citirea unor texte cum ar fi „Tata este în Atlantida”, de Javier Malpica, o piesă despre migrația mexicanilor în SUA, un prilej de discuție care a fost urmărit cu interes de tineri.
„A fost impresionant pentru noi, pentru că ei au în medie vârsta de 13 ani și au fost foarte receptivi și au reușit să identifice relațiile, conflictele. Asta chiar a fost o performanță, pentru că sunt adulți care au terminat licența și nu pot să facă asta”, spune Anca.
Atelierul a evoluat prin jocurile de improvizație către interesele lor. Începând cu exerciții de activare, atenție în spațiu și energizare și apoi la construcția de personaj și improvizație, exercițiile au devenit din ce în ce mai avansate.
Au aflat pas cu pas ce înseamnă construcția unui spectacol. „Copiii au învățat disciplina și elemente minime de regie, elemente minime de scenografie și, după șase luni de lucru, i-am văzut schimbați”, spune una dintre coordonatoare.
Adolescenții mi-au povestit ce părți le-a plăcut cel mai mult. „Trebuie să te lupți ca să atingi mâinile adversarului. Când jucam Ninja îmi plăcea concentrarea și strategia pe care trebuie să le am: când să atac, când să mă apăr”, spune Eliza, 14 ani.
„Am învățat cum să ne auzim vocea mai bine în sală. Îmi place că Anca e atentă atunci când nu vorbesc clar sau mișcarea scenică nu e naturală”, a apreciat Ioan, 14 ani.
„Făr’ de tristețe și făr’ de plictiseală”
În cele din urmă au lucrat la interpretarea piesei „Salvia”, scrisă de Ruxandra Simion. Aceasta e o adaptare după basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, basm cult al lui Ioan Slavici. „E o piesă potrivită vârstei lor, destul de universală. Un text prea politic sau prea contemporan i-ar fi inhibat”, adaugă Anca.
Povestea Salviei este cea a unei prințese care merge în căutarea unei vieți „făr’ de tristețe și făr’ de plictiseală”. Aceasta căutându-și distracția descoperă că se lasă păcălită prea ușor și că ajunge să contribuie la distrugerea lucrurilor din jur, pentru ca mai apoi să-și conștientizeze forța vindecătoare care derivă din numele său (salvia este cunoscută pentru beneficiile sale, n.r.) și să se concentreze pe a face bine.
„E un text frumos, folosește o limba română frumoasă și mai veche. Dar și tema e una potrivită. Poți să-l interpretezi într-o cheie a migrației, poți să-l interpretezi într-o cheie a încălzirii globale. Eu așa l-am interpretat. E despre încălzirea globală. Și apoi e întoarcerea acasă, călătoria unei prințese. Deci e și un text despre migrație”, mai spune aceasta.
Carina (12 ani) a perceput piesa ca fiind despre cum oamenii au mereu un sentiment de nemulțumire și o caracterizează pe protagonistă, pe Salvia, ca fiind foarte ușor plictisită de lucruri. Parsa, care are rolul de spirit al pădurii și de companion al protagonistei, spune despre Salvia că e „o fată care vrea să fie liberă”. Iar Alma (13 ani), a cărei experiență începe de acasă, unde în jocurile cu frații ei făcea mici piese de teatru, apreciază piesa pentru că „a avut un început și un capăt cu sens”. Spectacolul a necesitat disciplină din partea tinerilor actori, schimbări de recuzită, de decor. Irina (14 ani) a avut rolul Prințului cel Rău. „Un rol unde trebuie să fiu serioasă și rea iar asta e un pic greu. E o provocare să am un personaj masculin. La costum îmi place pelerina și croiala. Îmi place personajul că e serios. Uneori îmi imaginez că sunt și eu destul de rea, ca el”, a povestește fata.
Mulți din beneficiari nu se simțeau confortabili cu poziția de a face teatru, totuși s-au simțit „în apele lor” atunci când au participat ca spectatori alături de familiile lor la diferitele activități propuse de coordonatoarele de la Rhea. Așa că au mers cu familia să vadă expoziția „Pădurea fermecată” la Muzeul MINA, la spectacolul Baletului Național Regal al Georgiei și la o vizionare a filmului „Unde e casa prietenului meu?” (1987) de Abbas Kiarostami, urmată de o cină comunitară.
„A fost un eveniment foarte reușit, le-a plăcut mult. Au venit și femei de 50 plus. Doamnele au venit la toate evenimentele pe care le-am organizat, foarte dornice să activeze cultural. Doamne din Siria, Irak, Afganistan, alături de copii. Aș adăuga că la evenimente au fost și mulți adolescenți pe care i-am invitat la ateliere, dar care erau timizi și care nu voiau să meargă la ateliere, voiau doar să vină la spectacol sau la muzeu”, adaugă Anca.
O continuitate sigură pe care o va avea proiectul va fi reinterpretarea spectacolului „Salvia” în cadrul festivalului OMFest de anul acesta care are loc cu ocazia celebrării Zilei Mondiale a Refugiaților, pe 20 iunie.
Atelierul de cântat a devenit atelierul de construit instrumente muzicale
La atelierul de muzică ținut de Mohammad Hadi Mogoei, interpret de muzică persană clasică, mutat în România de 3 ani jumate și unul dintre colaboratorii apropiați ai Asociației Rhea, ideea a fost ca tinerii să fie orientați către noi pasiuni și abilități. Mohammad, pe lângă muzică, a studiat și contabilitatea în Iran, iar în prezent lucrează și ca sudor în România.
Copiii români care mai aveau o oarece pregătire muzicală le-au vorbit copiilor imigranți despre partituri și instrumente muzicale.
„La început, am observat la adolescenții din țări precum Siria, Liban, Palestina sau din Irak că încă părinții nu sunt așa deschiși să-și lase copilul să participe, pentru că acolo muzica nu este cunoscută sub form[ de artă. Nu că e interzis, dar oamenii refuză să-și lase copiii să intre în lumea asta pentru că ei cred că poate să le afecteaze creierul”, încearcă să explice Hadi de unde vine reticența. În cazul celor mai conservatori, aceștia urmează cuvântul imamului (preot sau prelat musulman, n.r.) care le spune că „Dumnezeu nu agreează”, mai spune muzicianul.
Migranții iranieni au ceva mai multă deschidere inclusiv spre astfel de activități pentru copiii lor pentru că aceștia nu fug de război și nu sunt nici neapărat migranți economici, crede Hadi. Să participe la astfel de activități culturale e un fel de frondă față de regimul de care au fugit.
- În Iran, o serie de drepturi ale cetățenilor sunt suprimate, femeile sunt obligate să poarte văl și este în vigoare pedeapsa cu moartea, care se aplică arbitrar, potrivit organizației Amnesty International.
Hadi povestește că atunci când trebuia să ajungă la o petrecere ca să cânte era de multe ori nevoit să-și ascundă instrumentul și să ia taxiul ca să evite privirile și judecățile oamenilor. O casă în care se cântă este văzută ca una „unde nu este Dumnezeu” de unii iranieni, mai spune acesta.
O activitate din cadrul atelierului a fost cântatul unor piese în limba persană și arabă, dar ca să evite reticențele, au făcut ceva modificări. Atelierul de cântat a devenit atelierul de construit instrumente muzicale. Așa că Hadi a adus lemn și scule și în câteva săptămâni copiii au construit o harpă. „Le-am dat model și i-am ajutat să deseneze pe lemn, să facă schița pe lemn și cum să se folosească de pilă, adică să șlefuiască lemnul, cum să așeze fiecare coardă pe instrument”, povestește Hadi.
Au învățat să citească videouri
Adolescenții au mai avut parte și de un atelier de film coordonat de Cristina Iliescu care, până la final, a rămas doar cu participanți români. „Am încercat să le dau un 101 de alfabetizare audiovizuală, așa încât să înțeleagă și să decodeze o imagine în mișcare, inclusiv pe ecranele telefoanelor lor”, spune Cristina.
Au început prin deconstruirea și analizarea diferitelor tipuri de imagine pe care mai apoi să încerce să le reconstruiască cum vor ei. Așa că au făcut trei tipuri de filmulețe: scurtmetrajele „mai serioase”, experimentele cu reclame și videoclipuri și clipurile de tip „brain rot”. Această ultimă categorie, cea mai interesantă, de multe ori absurdă și abrazivă - colaje de imagini găsite pe Internet, în baza cărora au creat câte o poveste care li s-a părut lor amuzantă sau interesantă. „Ei sunt prima generație care se poate juca în felul ăsta cu imaginile. Au CapCut pe telefon, iar videoul în format scurt e o componentă din societatea în care trăim. Dacă noi, generațiile mai vechi desenam cu creionul pe hârtie, ei, la fel de bine, fac videouri. Ei sunt copii și gândesc liber. Ingenuitatea și absurdul din videouri sunt la fel cum erau desenele noastre de pe hârtie”, adaugă Cristina.
Foto: Atelierele NEST - Nurturing Expression and Social Togetherness
