Copil de pe Temu

Aveam prima oră din anul școlar cu o clasă de a II-a cu care nu mai lucrasem. Aveam și emoții la greu. La clasele primare nu ești niciodată mai departe de trei secunde de haos absolut. Trebuie să-ți fie împărțită atenția în orice moment în 10 locuri diferite – iar asta într-o oră bună, când e începutul programului, dar nu-i nici prima oră, nu este ultima sau penultima oră, nu au avut sport înainte sau nu urmează să aibă sport, nu le e foame, dar nici imediat după masă, nu intră nicio muscă în clasă, nu s-a produs nicio extorsiune a vreunui degajament și alte nenumărate concursuri de împrejurări ce pot face 50 de minute de curs să pară o eternitate. Trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit, singur cu piatra lui, împingând în liniște, fără să aibă toată lumea păreri vehemente despre cum să împingă piatra, fără să fie nevoit să răspundă calm și cu profesionalism de ce împinge piatra în felul în care o face, fără să primească reclamații pentru că nu i-a convenit cuiva cum împinge piatra și că îi traumatizează piatra, fără să facă note de informare în care dă explicații despre cum a împins piatra, fără să audă de câteva miliarde de ori pe zi siiix-seveeeeen, tralalero tralala sau țăcănitul a sute de kendame. 

De obicei, când am prima oră cu o clasă nouă la primar, îi pun să-și facă etichete personalizate dintr-o foaie de hârtie, „Hello, My name is...”, decorate cu obiecte, animale, feluri de mâncare, culori preferate. Țin să le învăț numele cât mai repede, de preferat în primele săptămâni de școală, dar realist vorbind cât de repede poate creierul meu să proceseze câteva sute de nume și de fețe. Dar partea care mă interesează cel mai mult e că pot să observ atent dinamica clasei în timpul unei activități mai puțin structurate – pot să-i fac să-mi spună cuvinte în engleză pe care le știu deja fără să se simtă interogați, devin o prezență mai puțin dominantă, o muscă pe perete, văd cine e entuziasmat, cui îi vin idei rapid, cine ar prefera să se eschiveze, cine cu cine își dă coate, cine e mai introvertit, cine vrea să fie centrul atenției, cui îi și iese să fie centrul atenției, cine ar vrea, dar nu e băgat în seamă, și cine e copilul „acela”.

„Acel” copil care îmi va solicita toată energia și răbdarea și de bunăvoința căruia va depinde cât de mult reușesc și ceilalți să învețe. 

Sultan a refuzat din prima orice sugestie și s-a preocupat să vorbească diverse peste ce încercam să explic eu clasei. Nu voia să facă nimic, dar nici nu voia să-i lase pe alții să facă. Au urmat plimbări sultanice prin clasă și multe rugăminți din partea mea. Poate îi plac mașinile? Lego? Pisicile? Câinii? Înghețata? Pizza? Nnuu. Îi plăcea mult în schimb să se plimbe prin clasă și să dea cu vorba în ce făceau colegii. Îi mai plăcea și să refuze ce îl rugam. Dar nu îi plăcea să îl ignor. Numele l-am aflat de la colegi, care îi tot spuneau: „Sultan, mai taci din gură!”, „Sultan, lasă-mă să desenez!”. Într-un final, mai pe la sfârșitul orei, când a aflat că voi lăsa colegii să vină pe rând în fața clasei dacă doresc să-și prezinte operele, nedorind nici să piardă o ocazie de a se mai da un pic în spectacol, a scrijelit pe foaie „Helo my neim is COPIL DE PE TEMU”. Okkk, mi-am zis, nimic de comentat aici, omul nostru s-a prezentat, trebuie să-i încurajăm individualitatea. 

Orele au trecut, ne-am apucat de treabă mai serioasă, asta și în măsura în care Sultan dorea să permită asta. Se plimba prin clasă nonșalant, caiet nu avea, de notat nu nota vreodată ceva și, în general, era destul de supărat că ceilalți colegi nu-i dădeau atenție și cam voiau să-și vadă de treburile lor. Cerea voie la baie în fiecare oră și acceptam fără discuții, deși de obicei sunt destul de strictă cu regula că la baie se merge în pauză. Știam că vor urma câteva minute de liniște în care pot să propun o activitate clasei ce solicită mai multă concentrare și că și ei vor putea să dea mai mult, fără bâzâitul constant al lui Sultan care să-i distragă. Mai aveam oarecare succes și în momentele în care le puneam clipuri cu conținuturile lecției – mai ales la clasele mici folosesc oră de oră animații și cântece, printre altele și pentru că până și cei care nu țin să facă ceva care să solicite vreun efort le urmăresc de obicei și învață câte ceva în pofida dorinței lor de a nu se întâmpla asta. Sultan nu repeta cuvintele și nu cânta, dar le urmărea fără comentarii, ceea ce mă făcea să sper că ceva ajunge totuși la el.

Acum, bănuiesc ce comentarii vor urma, nu e ceva ce nu am văzut sau auzit și știu și care va fi întrebarea presantă – dar eu ce doamne iartă-mă fac acolo? Unde mi-e magica și a-toate-rezolvatoarea Metodă? 

Dacă acest copil nu dorește să colaboreze, de ce nu pot să-l fac să dorească asta? Unde-mi sunt abilitățile de management al clasei? Unde mi-e competența de Dascăl? Către ce ar trebui să se îndrepte eforturile mele? Către a atrage, în pofida refuzurilor, acest copil care are nevoie de foarte multă atenție sau către clasă ca întreg, ca mini-societate de 25 și ceva de suflete care au nevoie de structură și de luxul de a-și antrena atenția și așa limitată? 

Ce poți face, în condițiile în care copilul refuză, părinții refuză și impută, iar consecințe reale nu există? 

Sunt profesor de peste zece ani și, de la an la an, munca de zi cu zi în școală devine un teren din ce în ce mai minat, iar aspectele cât se poate de concrete și problemele cât se poate de reale o apă din ce în ce mai tulbure în care ai de înotat în mare parte singur. Să fii profesor înseamnă să te întinzi zilnic pe un pat al lui Procust, unde ceea ce faci e simultan prea puțin sau prea mult, și să trăiești cu acest copleșitor sentiment al insuficienței și neputinței. 

Să iei asupra ta multe acuzații, multă vină, multă rușine, multă teamă. Și un acut sentiment de izolare a omului care trăiește în spatele acestei persona a profesorului, pe care se proiectează colectiv două extreme în general – ori torționarul incompetent, ori angelicul Dascăl, din care emană harul Metodei și răbdarea a șapte Dalai Lama.  

Rușinea și teama fac din autenticitate și din posibilitatea de a fi sincer niște obiecte de lux pe care nu ți le poți permite, precum chiria sau întreținerea. Rușinea și teama, pentru că orice spui sau faci poate și va fi interpretat împotriva ta. Rușinea că a admite că nu știi ce să faci și că nu prea poți să faci nimic în multe situații înseamnă că „nu poți să îți ții clasa” și că ești incompetent. Teama că vei primi plângeri, acuzații, ba chiar ți se vor intenta procese pe care nu le poți câștiga. 

Pentru a scădea o notă la purtare, de exemplu, trebuie convocată o ședință a tuturor cadrelor didactice ale clasei respective, fiecare trebuie să facă dovada printr-un proces verbal că a informat părintele, trebuie mai apoi scris cu maximă atenție un alt proces verbal de aproximativ 15 pagini.

Spun „cu maximă atenție” pentru că, în multe cazuri, decizia de a scădea nota la purtare a fost contestată în instanță, iar în bună logică kafkiană procesul a fost pierdut, nu pentru că lucrurile ar fi fost neadevărate sau mai puțin grave, ci pentru că avocații au găsit ceva în acea procedură de a scrie acel proces verbal incorect. 

Adevărul este că, în momentul de față, un profesor se află în imposibilitatea legală de a lua orice măsuri – orice tentativă se pierde într-un carusel de hârtii și proceduri cărora nu le poți da de cap, pentru că nu ești și expert în drept și nici nu ai timp, dincolo de predare, să mai scrii și atâtea procese verbale. Știu să predau limba engleză, nu mă pricep la legaleză. Așa că preferi să taci și intri la clase unde poți să speri că cineva va cere să meargă la baie și vei accepta fără discuții, pentru câteva minute de liniște. 

Cu părinții lui Sultan nu am reușit încă să mă întâlnesc, în mare parte pentru faptul că sunt de origine arabă și nu știu limba română prea bine– însă am primit de la mama lui un e-mail în care, dincolo de lucrurile la care mă așteptam, că lui Sultan i se oferă multă atenție acasă și în colectiv se poate simți neglijat, că el de fapt știe foarte bine limba engleză și că are chiar un accent foarte frumos (eu nu am observat, poate nu mă pricep), că ar trebui să îi dau sarcini de lucru care să îl pună mai mult în valoare și mai mult în centrul atenției, și alte „sugestii” cu care sunt deja obișnuită, ajung spre final și la partea în care mi se explică LEGĂTURA CU ZODIA LEU. Vedeți, Sultan este în zodia Leu, ceea ce îi explică perfect personalitatea și comportamentul. Apoi o listă de indicații despre cum să îl gestionez corect din punct de vedere astrologic. 

Am lipsit, poate, la cursurile din facultate în care ni se explica metodica predării în funcție de astre, dar nici nu pot aborda chestiunea într-un mod atât de neprofesional. Păi ce să fac doar cu semnul în care este soarele? Toată lumea știe că este o informație insuficientă. Am nevoie cel puțin și de ascendent și de semnul în care este luna ca să-mi pot face o idee. Ideal ar fi să am întreaga astrogramă și să mă consult cu un astrolog profesionist, nu pot lăsa lucrurile așa, la întâmplare. Îmi imaginam un viitor în care, pe lângă psiholog, școala are și un astrolog care să ofere consultanță. La înscrierea în clasa pregătitoare părinții ar trebui să aducă, pe lângă certificatul de naștere și avizul de la medic și harta natală a copilului, iar după analiza ei atentă, acesta poate fi distribuit la clasa cu profesorii cei mai compatibili. Clasele pot fi și ele organizate în funcție de compatibilitatea astrală, chiar și așezarea în bănci. Doar nu poți să așezi un semn de foc lângă un semn de aer, că pot face bum. Catedra de matematică se poate ocupa de analiza numerologică, de ce să ne limităm la astrologia vestică? Va fi interzis să se dea testări când Mercur se află în retrograd, bineînțeles, nu suntem animale. 

Ped aspera ad astra! Contemplând acest viitor luminos acordat la Cosmos, m-am îndreptat spre Secretariat, unde am printat e-mailul și am cerut număr de înregistrare, că nu se știe niciodată.