Cum arată adolescența la sat și în orașe mici din Germania, Țările de Jos și Marea Britanie?

Pe 2 mai, de Ziua Națională a Tineretului în România, Școala9 a pornit o serie de articole în care dăm ZOOM IN pe adolescența la sat. Ți-am arătat câte politici publice există pentru ei și ce înseamnă un sat prietenos cu tinerii.

Continuăm astăzi cu poveștile a patru tineri din Germania, Țările de Jos și Marea Britanie, crescuți în sate sau orașe mici, documentate cu ajutorul unor studenți în străinătate, parte din Eu Decid Viitorul, un program care încurajează implicarea politică a tinerilor.

M-am născut în Potsdam, un oraș care astăzi are mai mult de 180.000 de locuitori, dar am crescut în Caputh, un sat de aproximativ 4.000 de oameni - o comunitate suburbană lângă Potsdam. Pentru mine, „provincialitatea” nu a fost niciodată despre izolare în sens strict. A fost mai degrabă despre ritm: un mod de viață mai lent, modelat de natură și rutină, combinat cu o oarecare dependență de orașul cel mai apropiat.

Cea mai mare parte a vieții mele de zi cu zi, însă, era în Potsdam. Acolo am făcut școala primară și liceul. Dacă e să mă uit acum în urmă, sunt foarte conștient că a fost un privilegiu. 

Școala mea oferea o gamă largă de activități extracurriculare - cor, orchestră, teatru, sport - și un mediu social care m-a format. În același timp, îmi amintesc foarte clar ce însemna să fiu mereu cel care locuia „puțin mai departe”. Toți prietenii mei erau în oraș, iar eu eram cel care verifica ora, își planifica deplasările în funcție de orarul autobuzelor și avea grijă să nu piardă ultimul mijloc de transport în comun spre casă. 

În același timp, exista și o altă latură a copilăriei petrecute în Caputh. Trăiam într-un loc în care alții veneau să se relaxeze. Pădurile, apa și spațiile vezi făceau pur și simplu parte din viața de zi cu zi. Ieșeam la plimbare, înotam, mergeam cu bicicleta sau petreceam timp muncind în grădină. Era un mediu mai liniștit și am ajuns să apreciez mult mai mult lucrurile astea de când m-am mutat.

Lucrurile care definesc viața socială și culturală - mersul la cinema, teatru sau restaurante - existau în Potsdam. Așa că mișcarea asta constantă între sat și oraș a devenit un obicei. 

Astăzi locuiesc în Berlin. M-aș vedea din nou într-un astfel de mediu în viitor, mai ales că valorizez tot mai mult un ritm de viață mai lent. Atunci când mă gândesc la soluții pentru supraaglomerarea urbană și depopularea rurală, cred că scopul nu ar trebui să fie opoziția dintre oraș și mediul rural, ci conectarea lor mai eficientă.

Provin dintr-un oraș mic, dar nu am simțit inegalitate de niciun fel aici unde m-am născut. Am avut acces la educația pe care mi-o doream. 

Poate s-ar putea spune că există o inegalitate în accesibilitatea la învățământul superior. Învățământul superior (universitar) nu este foarte răspândit în rândul tinerilor din orașul meu și cu atât mai puțin în rândul celor mai în vârstă. Pentru mulți lucrul ăsta poate să fie un obstacol, pentru că nu ajung să cunoască un mediu mai intelectual decât dacă îl caută în mod activ.

Dacă compar orașul natal cu unul mai mare, pot să spun că există mai puține facilități și, când vine vorba de educație, mai puține activități extracurriculare. De exemplu nu puteam merge la un club extracurricular de matematică (nu că mi-aș fi dorit). 

Liceul la care am fost eu e foarte bun, cu multe oportunități, la doar 10 minute de mers cu bicicleta, chiar dacă era într-un oraș vecin. Am avut câteva activități extracurriculare interesante internaționale, un proiect științific cu SUA sau schimburi de experiență și excursii internaționale.

Activitatea mea preferată în orașul natal era să muncesc. Asta am făcut foarte mult timp. Tatăl meu are o măcelărie și are mulți clienți din oraș și din zonă. În felul ăsta am intrat în contact cu mulți oameni din comunitate și mi-a plăcut foarte mult acest lucru. E și un loc foarte frumos, dacă te uiți la natură și la liniștea pe care o poți găsi acolo.

Dacă m-aș întoarce să locuiesc acolo? Poate. Este un loc în care e plăcut să trăiești. Cred că Țările de Jos sunt foarte diferite de alte țări prin faptul că sunt foarte dezvoltate în unele zone rurale. În ceea ce privește facilitățile și oportunitățile, nu este un oraș mare, dar Amsterdam sau Utrecht sunt la mai puțin de o oră de mers cu mașina sau trenul.

Eu eram la 20 de minute cu trenul de un oraș mare și la 50 de minute cu trenul de Amsterdam. Pentru mine, diferența principală constă însă în diferențele socio-culturale dintre oameni. Oamenii din orașele mici nu merg în orașele mari, iar cei din orașele mari nu merg în orașele mici. Din punct de vedere cultural sunt diferiți, au adesea joburi foarte diferite și, în general, au o percepție diferită asupra modului în care funcționează societatea.

Am observat asta când am început să merg la facultate. Am întâlnit oameni complet diferiți, cu perspective foarte diferite asupra lumii. Cred că diferența culturală este cea care creează contrastul dintre oraș și mediul rural în Țările de Jos. 

Am crescut într-o mică comunitate din Brandenburg, nu departe de Berlin. Cel mai bun lucru, sincer, era S-Bahn-ul (un tip de transport public feroviar, n.r.) pentru că la nivel local nu existau prea multe pentru noi, tinerii. O casă unifamilială lângă alta, dar aproape niciun loc în care să te poți întâlni pur și simplu.

De aceea, multe lucruri se întâmplau la școală. La liceu veneau și tineri din satele din jur și mulți rămâneau acolo și după ore – în formația de muzică, în cor sau la alte activități extracurriculare. De două ori pe an organizam chiar noi evenimente, precum un „Maraton împotriva rasismului” sau o petrecere de vară. Atunci era cu adevărat viață în localitate: standuri cu prăjituri, muzică, mulți oameni și uneori chiar artiști cunoscuți. Alea erau momentele în care îți dădeai seama cum se poate lega o comunitate.

În afara școlii, era mai dificil. Dacă voiam să ne întâlnim, de obicei o făceam în sufragerii sau în grădini private. Spațiile publice pentru tineri lipseau aproape complet. Exista, ce-i drept, un centru de tineret, „Blaupause”, dar aproape nimeni nu îl folosea cu adevărat. Eu nu am fost niciodată acolo și nici nu cunosc pe cineva care să fi mers. Cumva, oferta pur și simplu nu se potrivea cu ceea ce căutam noi. Pe lângă asta mai era și „Casa Seniorilor”. Numele vorbește de la sine.

Și din punct de vedere politic era puțină activitate. O dată am organizat împreună cu un prieten un eveniment în care i-am întrebat pe candidații la funcția de primar despre ideile lor pentru tinerii din comunitate. Și îmi mai amintesc de o mică demonstrație împotriva unui eveniment AfD (partid politic din Germania, n.r.) la casa de cultură, la care am participat împreună cu câțiva prieteni.

Altădată un coleg de școală a organizat o „noapte de discotecă” săptămânală în subsolul unei săli de bowling din satul vecin. Dintr-o dată exista un loc în care să ne întâlnim cu toții. Pentru mulți a fost prima dată când viața la sat a început să semene puțin cu o viață de tânăr. Totuși, nu era simplu. Depindeai de părinți să te ducă sau de cineva cu permis de conducere. După aproape un an, și asta s-a încheiat, pentru că vecinii s-au plâns de zgomot.

Când mă gândesc la toate astea, am impresia că în sat, participarea tinerilor apare aproape doar atunci când inițiază ei ceva. Dar avem nevoie și de spațiu și de adulți care să ne sprijine, nu care să se opună.

Am trăit toată viața în Surrey, o zonă aflată la o oră de mers cu mașina de Londra, iar orașul în care stau acum, Weybridge, are o populație de aproximativ 15.000 de locuitori. Sunt norocoasă pentru că zona se simte relativ izolată și liniștită, dar în același timp, are acces la Londra cu trenul în 30 de minute, în comparație cu alte locații din Anglia, precum Cornwall, care sunt considerate foarte rurale, fiind la 6–7 ore de mers cu mașina de Londra. Un minus e accesul la magazine mai mari. Trebuie să conduci aproximativ o jumătate de oră pentru a ajunge la Zara, Bershka etc. 

Înainte să merg la facultate în Londra, nu îmi dădeam seama de inegalitatea în acces, chiar dacă este o zonă bună. Să merg zilnic la Londra m-a făcut să înțeleg că oportunitățile de muncă și facilitățile sunt mult mai bune în capitală decât acolo unde locuiesc.

Sunt norocoasă că gara din apropierea casei mele mă duce direct unde am nevoie. Nu fac sport, dar din ce știu de la prietenii mei apropiați, aș spune că varietatea sporturilor e limitată, e nevoie să pleci din oraș dacă vrei să faci sporturi mai de nișă.

Avem și avantaje aici. Zona în care locuiesc este sigură, are mult spațiu verde, este liniștită și niciodată aglomerată. A fost mereu considerată, ca să spunem așa, o zonă „britanică”, cu puțini migranți, la școlile din zonă cei mai mulți elevi sunt britanici albi; fiind româncă și crescând în zona asta, am fost mereu una dintre puținele persoane care puteau vorbi o altă limbă.

Dezavantajele? Nu sunt multe lucruri de făcut pentru tineri, mai ales când vine vorba de ieșiri seara; toată lumea trebuie să meargă cel puțin 30–40 de minute cu mașina sau să ia trenul, care nu este nici pe departe la fel de bine conectat ca într-o zonă urbană. Asta înseamnă că trebuie să folosim Uber, care este scump. Nu avem biciclete Lime sau trotinete în zonă, așa că depindem mereu de deplasarea cu mașina. Acum este mai ușor, deoarece pot conduce, însă înainte depindeam foarte mult de părinți pentru a ne duce și a ne aduce. 

Nu multe locuri sunt accesibile pe jos, deci trebuie mereu să planificăm bine atunci când vrem să ieșim. 

Îmi petrec mult timp acasă la prietenii mei și ei la mine, mai degrabă decât să ieșim să facem activități; nu avem multe opțiuni decât dacă decidem cu toții să mergem în Londra. Suntem norocoși că avem restaurante unde putem ieși să mâncăm, dar atunci când găsim restaurante interesante și lucruri de făcut, sunt întotdeauna 100% în centrul Londrei. De ziua mea, în fiecare an ies în Londra, pentru că opțiunile din zona mea nu sunt la fel de bune. 

Am spus mereu că îmi place locul în care trăiesc pentru că este atât de liniștit și calm și, teoretic, aș putea lucra în Londra în viitor și să locuiesc tot acasă. Știu însă că tinerii în general, inclusiv eu, s-au gândit să locuiască în Londra pentru aspectul social, deoarece viața este, în general, diferită; am spus mereu că mă văd locuind în această zonă când voi avea copii, însă înainte de asta aș lua în considerare mutarea în orașe metropolitane mari precum Los Angeles, New York sau Londra, datorită oportunităților pe care le-am descoperit în ultimul an studiind în Londra.

Citește și celelalte articole din seria Școala9 despre adolescența la sat:

• Adolescență la sat. Doar două proiecte europene vizează tinerii din rural
• Comuna în care tinerii vor să se întoarcă