Prima dată când Vanessa a vorbit cu copilul ei cel mare despre sex, lucrurile au decurs cam așa: ea se agita din răsputeri să-și hrănească cei patru copii la micul‑dejun, într‑o duminică, înainte să fugă la meciul de fotbal al unuia dintre ei. Turna lapte în bolurile de cereale, scotea pâinea prăjită din aparat, trecea în fugă prin lista interminabilă de treburi pe care le avea de rezolvat în acea zi, când fiul ei de 10 ani și-a ridicat ochii din pagina de sport a ziarului pe care îl citea și a strigat: „Auzi, mami, ce-i ăla «viol»?”
Fără să clipească, Vanessa i‑a urlat drept răspuns: „E când un bărbat forțează o femeie să facă sex cu el”. Apoi și-a văzut de pregătirea mic‑dejunului.
Câteva ore mai târziu, în timp ce mergea cu mașina alături de băiețelul de 10 ani, Vanessa a realizat brusc în câte feluri greșise cu acel răspuns. În primul rând, o dăduse în bară cu definiția violului. Atunci și‑a dat seama și că puștiul ei probabil nici nu știa ce înseamnă cuvântul „sex” și că ea nu i‑l explicase deloc. Nici nu îl chestionase dacă avea și alte întrebări despre un subiect extrem de complicat și de înfricoșător. Prin urmare, Vanessa a tras adânc aer în piept, s‑a uitat în oglinda retrovizoare și l‑a întrebat: „Băiete, tu știi ce înseamnă cuvântul «sex»? Mi‑am dat seama că l‑am folosit în dimineața asta, dar nu te‑am întrebat dacă‑l cunoști.” „Ăăă... Nu, nu prea!” i‑a răspuns el.
O conversație o poate lua razna în multe feluri, iar Vanessa reușise deja să o facă să deraieze. În acea dimineață de duminică, alergând dintr‑o parte‑ntr‑alta ca o găină fără cap, fusese împrăștiată în loc să fie prezentă; răspunsese la o întrebare fără să‑și pună problema de ce era pusă; uitase ce știa și ce nu știa fiecare și nu definise termenii. În plus, atribuise un gen unui concept care nu avea de ce să fie asimilat cu un anume gen.
A doua tentativă de conversație s‑a transformat însă într‑o discuție care s‑a întins pe toată durata călătoriei cu mașina către casă, lămurind unii termeni și apoi intrând în detalii privind, de exemplu, posibilitatea ca o femeie să violeze un bărbat (ca să nu existe dubii: da, bineînțeles că poate!). Acea primă conversație ratată a fost prima din multe, multe discuții reușite despre sex pe care le‑a purtat cu fiul ei în decursul anilor. A devenit, de asemenea, o lecție importantă despre ce înseamnă să vorbești cu copiii de vârsta aceea și, mai important încă, pentru a defini mereu termenii folosiți. Să nu presupui niciodată că ei cunosc ceva.
Toată această discuție despre cum să... discutăm poate părea copleșitoare, mai ales la începutul unei cărți care va detalia milioane de mici conversații iscate de pubertate. E ca și cum ai avea în față cea mai lungă listă de chestii de făcut din lume și fiecare punct al listei ar descrie ceva ce ai prefera să eviți. Pornografie, menstruație, masturbare, vise umede, vapat, băut, imagine corporală, sex, consimțământ, inimi frânte... și lista poate continua la nesfârșit – acestea sunt subiectele de bază care trebuie abordate în secolul al XXI‑lea, înainte de a trece la chestiile cu adevărat prostești pe care le fac puștii, precum înșelarea partenerului, mințitul, furatul din magazine, trimiterea de poze cu nuduri și comiterea unor accidente auto. Având în vedere acest tsunami de posibile probleme adolescentine, e de mirare că mai avem puterea să ne dăm jos din pat dimineața!
Unele dintre aceste conversații pot fi delegate altor persoane (profesori, antrenori, consilieri sau rude), iar unele pot fi lămurite cu ajutorul unui articol sau al unei cărți strategic plasate la vedere. Dar, la urma urmei, e treaba noastră să ne păstrăm copiii în siguranță și sănătoși, să le transmitem valorile noastre și toată dragostea, pentru a‑i sprijini să parcurgă cu bine acești ani. Iată și partea grozavă: când conversațiile merg bine, nu e nimic, absolut nimic mai mulțumitor și mai plin de sens decât să știi că le‑ai oferit cunoștințe esențiale pe care le vor folosi tot restul vieții. Nimic din comunicarea cu puștii nu e ușor. Sincer, treaba asta e, în mare parte, înfricoșătoare, stresantă și derutantă. Dar veți reuși să supraviețuiți cu bine dacă nu veți uita câteva adevăruri fundamentale: nu va fi doar o discuție, vor fi multe și uneori o veți da în bară. Conversațiile scurte sunt mai eficiente decât prelegerile interminabile. Asta înseamnă că veți avea multe discuții în decursul următorilor 10‑20 de ani. Și, dacă una (sau mai multe) dintre ele nu iese (ies) așa cum v‑ați dorit, există multe ocazii să încercați din nou. În mod uimitor, momentul în care ne reparăm greșelile e acela care cimentează cel mai bine relația cu un copil.
Fiecare capitol din această carte are o secțiune intitulată „Cum să vorbim despre acest subiect”, pentru că întrebarea cel mai frecvent primită din partea adulților este: „Cum naiba să vorbesc despre chestia asta?” Subiect după subiect, vă oferim sugestii adaptate fiecărei teme în parte. Există situații când veți ști cu exactitate ce informații doriți să transmiteți, dar nu aveți scenariul care să vă ajute să puneți cu succes acest lucru în practică, să ajungeți din punctul A în punctul B. Și mai sunt și situații când veți rămâne cu gura căscată la comportamentul copiilor sau în fața subiectului în general, fără să aveți habar de unde să începeți. Acest capitol e gândit ca un strat suprapus pe conținutul întregii cărți, ca o hârtie de calc pe care să o puneți deasupra provocărilor unice de la voi de acasă. Învățând regulile dialogului, puteți trasa un model pe acea hârtie de calc și apoi o puteți reutiliza, aplicând strategiile și în cazul altor scenarii care vor apărea în timp.
Nu există o abordare general valabilă. Dar există anumite lucruri banale care funcționează pentru aproape toată lumea, aproape tot timpul. Ele reprezintă forma noastră de SparkNotes* pentru opera „Cum să vorbești cu preadolescenții și adolescenții”.
Ascultați (nu vă mulțumiți doar să vorbiți)!
Tentația de a le ține prelegeri copiilor este puternică, mai ales când suntem stresați, furioși sau depășiți de situație. Există motive foarte întemeiate să ținem predici în loc să ascultăm, de exemplu, când copiii au făcut‑o lată rău de tot, când siguranța le‑a fost pusă în pericol sau când au nevoie urgent de informații importante. Dacă v‑ați descărcat vreodată asupra unui copil fără să vă opriți să ascultați ce avea de spus, sunteți în compania întregii populații adulte a planetei. Ținând cont de asta, știm totuși de la copii că e o diferență de la cer la pământ când adulții ascultă în loc să țină predici.
Abordați cu grijă conversațiile delicate
Chiar dacă ascultarea e regină, vorbitul este, de asemenea, deosebit de important. Având în vedere cantitatea copleșitoare de informații pe care copiii trebuie să le asimileze în decursul acestui deceniu de maturizare, adulții care îi iubesc sunt adesea sursele lor cele mai bune. Dar esența mesajului e la fel de importantă ca felul în care acesta este transmis. Scopul este de a oferi copiilor ceea ce au nevoie, fără să‑i facem să iasă din cameră. (O să vă spunem, pentru liniștea voastră, că se va întâmpla și asta. De nenumărate ori.)
La atelierele noastre pe tema pubertății, folosim o strategie bine pusă la punct pentru a aborda conversațiile mai delicate. Fie că aceste discuții se nasc dintr‑o întrebare („Ce e violul?”), din nevoia de a împărtăși informații importante cu un copil fără ca acesta să le fi cerut („Vreau să‑ți vorbesc despre fentanil...”) sau pentru că un copil a zbârcit‑o rău de tot („Ai venit acasă cu două ore mai târziu decât am stabilit.”), primul pas e, întotdeauna, să găsești un mod de a te face auzit, de a pătrunde până‑n inima puștiului. Această abordare poate părea un pic forțată, dar, dacă o veți exersa suficient, va deveni obișnuință și va crea un punct de sprijin pentru a face față unui noian de subiecte complicate.
Nu mințiți
Să nu mințiți niciodată, sub nicio formă! Minciuna ar putea rezolva o situație neplăcută de moment, dar într‑o bună zi va fi descoperită și se va întoarce împotriva voastră, garantat! Apropo, puteți alege să nu răspundeți la o întrebare sau o acuzație (sinceritatea totală sau minciuna sfruntată nu sunt singurele opțiuni!), dar, odată ce o persoană a mințit într‑o relație, își pierde credibilitatea, deși se așteaptă de la celălalt să fie sincer și deschis. Nu contează dacă cealaltă persoană e mai tânără cu câteva decenii.
Mărturisiți‑vă stânjeneala
Tuturor ne place când cineva admite că se simte stânjenit, deoarece sentimentele dificil de trăit sunt și ele dovada că o conversație e suficient de importantă. Recunoașterea stânjenelii arată, de asemenea, că oamenii pot depăși o stare de disconfort. Puteți spune, pur și simplu: „Nu mă simt în largul meu să vorbesc despre asta, dar știu că e important, așa că să‑i dăm bătaie!” Truc de profesioniști: evitați să mențineți contactul vizual dacă asta vă ajută să mai diminuați din disconfort ‒ acesta e motivul pentru care orice specialist în parenting de pe planetă vă va sfătui să purtați conversațiile ciudate în mașină.
Recunoașteți când nu știți ceva
„Nu știu” sunt unele dintre cele mai importante cuvinte pe care le avem! Rostindu‑le, le arătăm copiilor că pot face același lucru. Recunoașterea neștiinței proprii vă scutește și să inventați pe loc un răspuns greșit sau să trimiteți copilul să caute online (o idee cu atât mai proastă, cu cât sunt mai mici). Dar puteți căuta răspunsul împreună, puteți suna un specialist în domeniu sau puteți lăsa subiectul în așteptare până când vă lămuriți și reveniți cu un răspuns. Totul e să nu uitați să reveniți pentru a lămuri problema!
Nu țineți predici
Citiți mai sus despre nenumăratele motive pentru care ascultatul, nu predicile, reprezintă calea care trebuie urmată.
Oferiți‑le doar câteva informații
Oricum, nu vor reține mai mult de atât. Iar conversațiile pot fi scurte pentru că vor fi numeroase!
Cereți să vi se pună întrebări
Faceți asta chiar și atunci când sunteți de‑a dreptul epuizați și complet ușurați că ați supraviețuit unei conversații dure, fiindcă acest lucru arată că sunteți mereu interesați și gata să fiți de ajutor.
Oferiți‑le timpul necesar pentru „a digera” informațiile
Unii copii au nevoie de câteva zile sau chiar mai mult ca să asimileze informațiile importante. Ar putea părea că nu au ascultat și e posibil să nu aibă alte întrebări. Nu vă speriați și nu vă enervați; fiecare gestionează aceste subiecte în mod diferit. E foarte posibil să aveți un copil care, o săptămână mai târziu, în timp ce plimbați împreună câinele, să vină cu o glumiță sau o întrebare suplimentară care să vă lase cu gura căscată.
Împărtășiți‑vă experiența proprie doar parțial și, mai ales, cu umor
Există momente când are rost ca adulții să le împărtășească puștilor amintirile legate de propria pubertate, mai ales când acestea îi umanizează și le permit să joace în continuare rolul principal. Umorul e cheia în acest caz, ca în povestea următoare care a devenit un clasic în familiile noastre, ale autoarelor: „Știu că ai emoții legate de excursie. Când eram de vârsta ta, eram atât de emoționată, că n‑am scos o vorbuliță în primele 24 de ore, încât au crezut cu toții că vorbesc altă limbă. Când am deschis, în sfârșit, gura, au fost foarte încântați să m‑audă vorbind!”
