În mai anul trecut am făcut un interviu cu activista romă Maria Stoica, în vederea documentării pentru spectacolul „Capete înfierbântate 2020”, care investighează performativ subfinanțarea și vulnerabilizarea sistemului public de sănătate, cu accent pe efectele pandemiei.
Maria Stoica locuiește de 20 de ani la Pata-Rât, lângă groapa de gunoi din Cluj-Napoca, într-o baracă 4 pe 4. Acolo gătește, acolo spală, acolo doarme, acolo își ajută la lecții copilul. Baraca în care locuiește Maria este una dintre cele 170 de barăci înghesuite una-ntr-alta, pe o fâșie lungă de 500 de metri și lată de 30 - 35 de metri.
Foto: Adi Bulboacă
În pandemie, autoritățile au adus la Pata-Rât 6 dușuri pentru aproape 800 de persoane.
Cea mai mare dorință a Mariei este să-i ofere băiatului ei, de 8 ani, condițiile necesare ca să nu întrerupă școala.
„E greu cu școala online când stai în baracă și când n-ai și tu o cameră să înveți în liniște. Unde mănânci, unde te culci, acolo înveți. Mai pierzi semnalul, mai se întrerupe, dar ce să facem, mergem înainte! Nu ne lăsăm, facem și noi școală de lângă groapa de gunoi!”
Însă tot Maria mi-a spus cu lacrimi în ochi: „când ești sărac, cel mai greu e să continui, să nu renunți să crezi că te-o ajuta cumva școala. Aici, la groapa de gunoi, n-ai cum să te izolezi, că stăm într-o îngrămădeală de barăci. Ai izolare când îți permiți.”
„Mi-a intrat mirosul ăsta în piele“
„Aici, oricât ai spăla la haine, încălzindu-te cu foc, miroase totul a fum. De când stau aici, din anul 2000, mi-a intrat mirosul ăsta în piele și-l duc cu mine. Oare n-ar vrea și copilul meu să meargă altfel la școală? Ar vrea!”.
Istoria oamenilor de la Pata Rât, unde trăiesc sute de copii sub 14 ani, este doar unul dintre exemplele care ne arată cât de slabă este capacitatea autorităților de a răspunde necesităților educaționale din comunitățile sărace.
Fie că se desfășoară fizic sau online, școala este, pentru mulți copii din România, un lux, deși ar trebui să fie accesibilă pentru toți. Potrivit articolului 32 (4) din Constituție, (4) „învăţământul de stat este gratuit“, iar statul trebuie să acorde burse sociale de studii copiilor şi tinerilor proveniţi din familii defavorizate.
Mai grav este că actuala pandemie a accentuat inechitățile dureroase din educație, demonstrând, dacă mai era nevoie, că în momente de criză profundă, cei săraci și marginalizați devin și mai săraci și mai marginalizați. Numărul copiilor pentru care accesul la educație e o problemă imensă a crescut.
Datele de la Salvați Copiii arată că cel puțin 900.000 de copii se află în risc de sărăcie, iar din cauza dificultăților materiale ale familiilor acestora, cei mici nu au avut posibilitatea de a urma cursurile online.
„În plus, în câteva sute de școli din mediul rural, nu sunt asigurate nici astăzi condiții decente și sigure pentru participarea școlară a copiilor“, mai arată ONG-ul.
A merge la școală sau a te conecta la un dispozitiv pentru a face școală online a ajuns să fie o dorință greu de împlinit.
Conform unui studiu publicat de către World Vision în august 2020, în care au chestionat comunități din mediul rural rezultă că:
- 60% dintre elevi au făcut şcoală online;
- peste 60% dintre părinții din mediul rural nu au lucrat în perioada pandemiei;
- 40% dintre părinți nu au reușit să asigure alimente, rechizite pentru copii, produse de igienă, curățenie ori medicamente;
- peste 40% dintre elevi nu au participat la şcoala online.
Un alt studiu, tot de la World Vision, arată că numai 8 din 100 de elevi din mediul rural termină o facultate.
Autoritățile „experte“ doar în pasarea responsabilităților
Toate aceste date demonstrează legăturile strânse dintre educație și nivelul socio-economic al familiilor care nu le pot asigura copiilor strictul necesar. Dar nu par să îngrijoreze autoritățile, care sunt „experte“ doar în pasarea responsabilităților, nu a pentru lucra împreună coerent și pe termen lung.
Și mai demonstrează ceva: că școala reproduce inegalități și inechități, că nu reușește să fie un mediu care să niveleze decalaje economice, că nu oferă, din start, un cadru de evoluție non-diferențiator, că nu e un context compensator.
Minusurile acumulate se reflectă în situația dezarmantă cu care se confruntă mulți dintre copiii României, pentru care, în ultimii 30 de ani, nu prea s-a făcut nimic.
În toate intervențiile pe care le-a avut din martie 2020 până aproape de sfârșitul anului, Monica Anisie, ministra educației într-o perioadă critică, a vorbit extrem de puțin despre problemele copiilor care nu au acces la școala online.
Sorin Cîmpeanu, de când a fost investit în funcția de ministru, a adus în discuție problema decalajelor grave dintre rural și urban, dar fără să vină cu soluții concrete, care ar putea avea un efect imediat sau în următorii ani.
Educația copiilor care trăiesc la limita sărăciei sau în sărăcie extremă nu e destul de relevantă, se pare, pentru ca Ministerul Educației, în colaborare cu autoritățile locale, să vină cu un set de măsuri integrate.
Niciun guvern n-a făcut o prioritate din reducerea sărăciei cu care se confruntă un număr mare de eleve și elevi din România.
Niciun guvern nu și-a propus să diminueze considerabil discrepanța flagrantă urban-rural.
Niciun guvern nu a creat oportunități educaționale reale pentru copiii care se culcă seara fără să mănânce pentru că nu-și permit.
Niciun ministru al Educației nu a considerat relevantă crearea unei strategii care să asigure accesul la educație pentru copiii săraci. Ei nu sunt pe agenda reformelor ministeriale.
Toate guvernele au ratat sistematic intervenția structurată în punctele nevralgice ale educației, zgândărind superficial reforme de fațadă.
