Simona a lăsat Iașul acum doi ani pentru că a dorit să cunoască o altă cultură, să trăiască într-o altă societate pe care să o cunoască de la firul ierbii. Cum n-ai nicio șansă când ești doar turist. Avea 29 de ani atunci. „Am început să cercetez școli Montessori din afara țării, pentru a mă angaja ca educator acolo. Ceva totuși m-a tras spre Asia și am rămas la Vietnam ca destinație; poate necunoscutul, poate dorința de a ieși cu totul din zona de confort, poate ideile pe care le aveam de dinainte despre zona asta”, își motivează românca plecarea.
A optat pentru școala Maya, din Hanoi, capitala Vietnamului, o școală privată, în afara orașului, care aplica metoda alternativă Montessori. Nu era o școală tipic vietnameză și nici pe care să și-o permită oricine. Un părinte cu un salariu mediu în jur de 300 de dolari, cât este în Vietnam, nu ar fi avut cum să-și dea copilul la Maya School. „Satul prin care treceam pentru a ajunge la școală cu siguranță oferea o cu totul altă imagine a cum trăiesc alții care nu au atâtea posibilități: copiii veneau pe jos de la școală, alături de vacile care se întorceau de la păscut, casele erau sărace, cu câteva ustensilele prin curte, lanurile de orez erau lucrate și culese de oamenii din sat”, povestește educatoarea.
Timp de 9 luni, cât a trăit în Vietnam, Simona a înțeles că este o țară a contrastelor, că diferența dintre bogați și săraci este cu adevărat săritoare în ochi. „Poți vedea alături, pe aceeași stradă, un vietnamez care coboară dintr-o mașină 4x4, cumpărată la preț dublu decât în Europa, pentru că e foarte costisitor să o imporți, și o altă femeie vietnameză care merge pe bicicleta sa, care e și restaurant, căci vinde omletă, pe care ți-o prepară pe loc, pe trotuar, unde dorești. Și acela e venitul ei”, povestește educatoarea.
O școală aproape în aer liber
Școala în care a avut ocazia să lucreze era cu adevărat una specială, de la metode, până la amplasament și arhitectură.
Clădirea școlii avea un aer exotic. Avea un acoperiș din stuf, cu ventilatoare suspendate, geamuri foarte mari și era construită în mijlocul naturii, adaptată climei umede și călduroase. În jur era verdeață multă, plante și copaci pe tot parcursul anului. Înăuntru, totul era modern, școala era echipată cu tot ce era necesar, cu băi și bucătării utilate complet. Clasele aveau mobilier pe dimensiunile copiilor și materiale Montessori, cărți, creioane, ustensile de care aveau nevoie.
Școala avea trei clădiri separate, una pentru grupa sa și alte două pentru clasele de primar, o altă casă tip terasă unde se lua masa, în aer liber, acoperită, un teren de fotbal, unul de baschet, grădina unde cultivau legume pentru masă, un atelier de tâmplărie și unul de artă și lucru manual.
Educația în limba engleză foarte căutată
În august 2019 a zburat spre Ho Chi Minh sau Saigon, după denumirea veche, împreună cu partenerul său, și de acolo în Hanoi. Un amalgam de sentimente a încercat-o atunci, fiindcă urma să se adapteze în cu totul alt mediul și într-o altă cultură. „Copiii sunt copii ca orice alți copii”, s-a îmbărbătat românca.
În septembrie, Simona Anton a început activitatea la Maya la grupa de de 3-6 ani. Mergea aproape 40 de minute cu autobuzul școlii zilnic pentru a ajunge la școală, într-o localitate numită Tiến Xuân, Thạch Thất. „Am găsit un apartament de închiriat în apropierea stației de autobuz, pentru a economisi timp (Hanoi este un oraș foarte mare, cu 7-8 milioane de locuitori). Am economisit timp, dar nu și bani, căci zona era una destul de costisitoare în ce privește chiria.”
În unitatea unde s-a angajat Simona, copiii proveneau din familii de condiție bună. Majoritatea vietnamezilor își doresc cei mici să fie vorbitori de engleză și de asta îi înscriu la școli în care se predau limbi străine. Sunt foarte deschiși la obiceiurile vestice. De exemplu, Simona a aflat cu mirare că vietnamezii serbează Halloweenul, Crăciunul și Valentine’s Day.
La început, Simona a avut în permanență minimum o asistentă la grupă. În timp ce elevii ei învățau engleza, Simona se alfabetiza în vietnameză. „Am reușit să număr până la 10 și să spun câteva cuvinte de bază, de tipul mulțumesc ( cảm ơn - cam ăăn), saluturi (xin chào - sin ciao) și la mulți ani (chúc mừng năm mới - ciuc mung nam moi). Dar eram mereu atenționată de câte un copil amuzat că nu pronunț prea bine.”
Puterea lui „thank you”
A avut și copii cu care s-a conectat mai greu. Proveneau din familii unde nu se vorbea deloc engleza sau în care părinții nu erau foarte prezenți în viața lor. „Când am auzit primul «mulțumesc» spontan de la un băiețel cu care avusesem un început cu hopuri, care mi l-a zis întâi în vietnameză cảm ơn și apoi și în engleză, am simțit că s-a dus direct la inimă. A fost mult mai ușor să mă conectez cu copiii care și înțelegeau și puteau vorbi engleză”, dezvăluie românca.
Românca a adunat multe amintiri neprețuite în școala din junglă. „Nu voi uita baia cu apă caldă la picioare care mirosea a lemongrass cules din grădină în timp ce beam ceai, alergatul pe terenul de fotbal să vadă cine prinde pe cine, pupicii din timpul somnului, canapeaua unde stăteam în pauză la povești dacă cineva nu putea dormi, aranjarea pentru petrecerea de Crăciun și cadourile oferite unul altuia, bătutul cuielor împreună la ora de tâmplărie.”
Copiii de la grădiniță aveau parte de un meniu complet în fiecare zi: mic dejun, gustare, prânz și supliment după-amiază. „Micul dejun consta în supă sau orez sau lapte. Aveau mereu fructe la gustare, mango, papaya, pepene, banane delicioase din grădina proprie. La prânz, aveau mereu supă (de pui, de porc, de pește cu ananas, cu tăiței - pho) și felul doi care varia: carne de porc pe frigărui de bețe de lemongrass, rulouri cu diferite lucruri, carne gătită cu diferite sosuri, caracatiță, creveți, cartofi uneori, bok choy (un tip de varză), ciuperci.”
Copiii Simonei se puteau implica liber în activitățile din școală, în cantină sau la curățenia clasei, de care elevii români sunt adesea ținuți departe. „Copilul poate participa dacă dorește la pregătirea mediului pentru masa de prânz (aranjare farfurii, tacâmuri, flori). Copiii iau masa de prânz împreună, ca o familie. După masă de prânz, copilul debarasează, șterge unde a mâncat, pune tacâmurile la vase murdare.”
Libertatea de a alerga prin iarbă
Simona Anton lucrează cu copiii din 2014. A descoperit în anul următor lumea Montessori și tot ce ține de această metodă. A fost fascinată de tot ce promitea. Este o metodă de educație bazată pe activitatea independentă a copilului care nu este forțat să facă ce nu vrea și este încurajat să experimenteze. A fost educator la grădinița Tesori din Iași care, treptat, a implementat această metodă alternativă și a devenit singura unitate de învățământ de acest gen din oraș. A făcut cursul de pedagog pe nivelul de vârstă 3-6 ani la Institutul Montessori din București și a fost complet și iremediabil legată de metoda, valorile și ideile descoperite.
Când s-a întors din aventura vietnameză a fondat My Montessori Shelf (Raftul meu Montessori), un site cu materiale create de ea, întâlniri personalizate, cursuri și workshopuri.
„Montessori ajută copilul să-și dezvolte abilități și capacități care îi vor de folos în orice context pe care îl va trăi, unelte de care va avea nevoie pentru a se dezvolta echilibrat și a deveni un om adaptat, care își va aduce contribuția în a face lumea mai bună: încredere în sine, autocontrol, empatie, independență, inteligență emoțională, bucurie pentru lucru și capacitatea de a se evalua și de a persevera”, explică educatoarea.
Și în Vietnam tot după această alternativă își desfășura activitățile cu copiii. „Copiii aveau un ciclu de lucru de două-trei ore în care lucrau cu materiale Montessori, pe limbaj, matematică, viață practică (activități de îngrijire personală și a mediului), senzorial (activități cu materiale special construite pentru a fi descoperite prin simțuri). În fiecare zi aveau și diferite opționale cu profesori ai școlii: dans, artă, lucru manual, tâmplărie, sport.”
Părinții vietnamezi ofereau libertate copilului de a fi natură, de a merge desculț prin iarbă, de a se juca în pământ, de a experimenta senzorial conexiunea cu natura și plantele în comparație și asta îi plăcea mult româncei. Nu înțelege părinții care își țin copiii ca într-un glob de sticlă. „Nu aveau frică atât de mare de microbi, mizerie, zgârieturi, julituri, ploaie. Plouă foarte des acolo.”
