Echilibrul între identitate și alfabetizare religioasă
Școala9: Care este scopul oficial al educației religioase în Grecia astăzi: formarea credinței, alfabetizare culturală sau ceva la mijloc?
Marios Koukounaros-Liagkis: În termeni juridici și curriculari, modelul grec este poziționat oficial între moștenirea confesională și pluralismul educațional. Educația Religioasă (ER) rămâne disciplină obligatorie în cadrul constituțional și istoric care recunoaște Ortodoxia drept „religia predominantă”, însă curricula modernă și discursul pedagogic pun din ce în ce mai mult accent pe alfabetizarea religioasă, pe înțelegerea diversității și conviețuirea democratică. Există o orientare spre cunoașterea mai largă a religiilor și învățarea interculturală, chiar dacă dezbaterea publică rămâne polarizată. Așadar, dacă trebuie aleasă una dintre cele trei opțiuni, răspunsul cel mai precis este: „ceva intermediar”, cu o tensiune continuă între interpretările orientate spre identitate și cele orientate spre alfabetizare.
- Cum ați descrie echilibrul dintre teologie, pedagogie și educație civică în programa actuală?
- În teorie, echilibrul constă într-un model triadic. Teologia oferă profunzime istorică și limbaj conceptual -în special creștinismul ortodox în contextul grec. Pedagogia structurează practica la clasă, îndepărtând-o de transmiterea confesională mecanică spre învățare centrată pe elev, interpretare și dialog. Iar educația civică apare prin obiective legate de toleranță, cultură democratică, drepturile omului și conviețuire în societăți pluraliste.
În practică, însă, acest echilibru este inegal între școli, în funcție de formarea profesorilor, așteptările locale și presiunile ideologice mai largi din timpul ciclurilor de reformă. Narațiunea reformei, documentată în dezbaterile grecești privind educația religioasă, evidențiază această schimbare pedagogică, dar variabilitatea implementării rămâne o problemă centrală.
- Cum a arătat în practică trecerea spre un model mai pluralist sau mai intercultural în școlile din Grecia?
- A fost o tranziție treptată și parțială mai degrabă decât o schimbare totală de model. Educația religioasă greacă este conectată încă cu creștinismul ortodox. Totuși, în ultimele decenii a fost un efort pedagogic serios spre a deschide subiectul dincolo de o înțelegere pur confesională sau identitară a religiei. Putem vedea asta în diferite moduri. De pildă, programa nu mai abordează doar doctrina și tradițiile ortodoxe, ci prezintă elevilor și alte tradiții creștine - în special protestantism și romano-catolicism, și alte religii (mai ales cea musulmană și iudaism), precum și alte religii ale lumii, inclusiv mișcări religioase moderne sau ateism.
În unele puncte ale educației secundare, elevii întâlnesc de asemenea material despre religiile estice și întrebări mai largi despre rolul religiei în lumea modernă. Acest aspect este mai vizibil în anul trei al educației gimnaziale și în anul doi al liceului, în vreme ce unele teme relevante apar și în al treilea an din educația liceală.
În același timp, dimensiunea interculturală nu este limitată la lecții separate despre „alte religii”, ci apare și prin teme precum coexistența, respectul pentru diversitatea religioasă, dialog, demnitatea umană, libertatea conștiinței, migrație, excluziune socială, pace, justiție și relația cu „celălalt” religios/cultural.
În acest sens, „celălalt” nu mai este prezentat doar ca un obiect al informației, ci ca o persoană sau o comunitate cu care elevul este invitat să coexiste, să comunice și să reflecteze.
De exemplu, atunci când studenții învață despre iudaism și islam, scopul nu este o simplă memorizare a faptelor despre credințe și ritualuri. În mod ideal, ei sunt invitați să înțeleagă și cum aceste tradiții modelează identități, comunități, practici culturale și stiluri de viață.
În mod similar, atunci când studiază diversitatea creștină, ei pot vedea creștinismul nu ca pe o realitate monolită, ci ca pe o tradiție cu diferite expresii istorice, teologice și culturale. Acest lucru îi ajută să înțeleagă atât asemănările, cât și diferențele.
Un alt exemplu este felul în care întrebările sociale contemporane sunt conectate cu educația religioasă: sărăcia, refugiații, violența, discriminarea, responsabilitatea ecologică sau construcția păcii pot fi discutate nu doar dintr-o perspectivă ortodoxă creștină, ci și în relație cu preocupări etice, civice și interculturale mai largi. Aici ER poate contribui la educația democratică și la ceeace Consiliul Europei numește competențe pentru o cultură democratică.
În concluzie, nu aș spune că educația religioasă greacă a devenit în totalitate pluralistă, în sensul unui studiu comparativ neutru al religiilor și viziunilor asupra lumii. Rămâne încă modelată de contextul creștin-ortodox al societății grecești. Dar există o transformare reală în limbajul pedagogic precum și în mai multe părți ale programei: de la o simplă transmitere a tradiției religioase înspre a ajuta elevii să înțeleagă religia, diversitatea religioasă, să reflecteze cu privire la identitate și alteritate, să cultive dialogul, respectul și să coexiste într-o societate plurală.
Spre deosebire de BOR, Biserica Ortodoxă a Greciei nu aprobă manuale, programe sau profesori
- Ce rol joacă Biserica Ortodoxă a Greciei în modelarea educației religioase în școlile publice (formal și informal)?
- Formal, educația religioasă în învățământul public este o disciplină de stat, aflată sub autoritatea Ministerului Educației și a instituțiilor conexe (curriculum, decizii ministeriale, administrație școlară). Informal și politic, însă, Biserica Ortodoxă rămâne un actor puternic în discursul public și în mobilizarea reacțiilor societale față de propunerile de reformă.
Comparativ cu sisteme în care aprobarea Bisericii este explicit necesară pentru autorizarea programei/profesorilor/manualelor (n.r. cum este cel românesc), sistemul grec este, din punct de vedere juridic, administrat în general de stat. Totuși, Biserica poate exercita o influență semnificativă prin legitimitatea publică, prezența mediatică și presiunea exercitată în perioadele de controversă. Intensitatea acestei influențe devine vizibilă mai ales atunci când reforma afectează echilibrul între confesional și pluralism al educației religioase.
- În opinia dumneavoastră, cât de puternică este influența Bisericii comparativ cu cea a Ministerului Educației atunci când sunt propuse reforme?
- Ministerul are autoritate normativă formală, dar Biserica are o influență socială ridicată de stabilire a agendei și, în momente controversate, o influență aproape de tip veto. Nu este o simplă întrebare de tipul „cine controlează educația religioasă”. Ministerul controlează instrumentele juridice, însă presiunea socială și politică susținută de Biserică poate modifica substanțial ritmul, formularea și forma finală a reformelor. Litigiile în instanță au devenit, de asemenea, un spațiu major în care aceste tensiuni sunt reconfigurate. Pe de altă parte, Asociația Ateilor are o influență importantă, deoarece a sesizat de mai multe ori instanțe naționale și europene în legătură cu scutirea de la educația religioasă și justificarea acesteia (pe motive de conștiință religioasă). Pe scurt: predominanță formală a Ministerului, cu o influență informală variabilă a Bisericii, în funcție de contextul politic.
Scutirea de la religie nu rezolvă problema diversității
- Cum abordează sistemul grec diversitatea religioasă și elevii care nu aparțin Bisericii Ortodoxe?
- Sistemul abordează diversitatea prin două mecanisme: lărgirea curriculară: (includerea religiilor lumii și accent pe înțelegerea pluralității) și mecanismul de scutire pentru elevii care nu doresc să participe la ER din motive de conștiință religioasă.
Provocarea este că proiectarea politicilor a evoluat adesea mai rapid decât implementarea lor coerentă. Asta a generat dispute juridice și educaționale recurente cu privire la cum e abordată diversitatea: substanțial în practica de la clasă sau mai ales prin acomodări juridice formale (scutiri). Problema-cheie calitatea pedagogică și coerența implementării. Diversitatea este cel mai bine protejată atunci când însăși ora de educație religioasă este incluzivă, bazată pe dialog și neîndoctrinatorie.
- Este posibilitatea de retragere (opt-out) suficientă pentru a proteja libertatea de conștiință? Reflectă modelul actual în mod adecvat diversitatea în creștere?
- Posibilitatea de retragere este necesară, dar nu suficientă. Este necesară pentru că reprezintă o garanție minimă a libertății de conștiință într-o disciplină obligatorie cu conținut religios. De ce nu este suficientă?
Dacă procedura de scutire este împovărătoare, stigmatizantă sau aplicată inconsecvent, protecția drepturilor este slăbită. Drepturile elevilor sunt mai bine protejate când cursul principal de educație religioasă este el însuși neîndoctrinator și sensibil la diversitate.
Elevii retrași trebuie să beneficieze de o alternativă semnificativă și solidă academic (de exemplu, un curs de Cultură, Studii Religioase și Etică), nu de lacune administrative.
- Câți elevi din Grecia se retrag de la educația religioasă și există alternative pentru ei, precum Etica?
- Din estimările actuale, se retrag în jur de 0,8% din elevii din clasele primare și ceva mai mulți la învățământul secundar: 1-1,5%.
Ministerul a introdus recent Etica drept alternativă. Totuși, din perspectiva mea, un parcurs exclusiv de Etică/Filosofie practică pe parcursul mai multor ani de învățământ riscă să priveze elevii retrași de o alfabetizare religioasă structurată. Aceasta ridică preocupări privind obligațiile constituționale și internaționale de a asigura tuturor elevilor acces educațional la cunoașterea fenomenului religios, indiferent de convingerile personale.
Prin urmare, provocarea de politică publică este de a proteja libertatea de conștiință fără a crea un sistem pe două niveluri, în care un grup de elevi să nu primească o alfabetizare religioasă substanțială. Înlocuirea pe termen lung a ER cu un curriculum exclusiv de Etică, fără legătură cu studiul religiei, pentru elevii retrași poate genera o tensiune în materie de drepturi. Protejează libertatea negativă de conștiință, dar poate slăbi în același timp dreptul pozitiv al tuturor elevilor la o cunoaștere structurată a religiei în cadrul educației publice.
Dincolo de îndoctrinare
- Este posibilă o educație religioasă (ER) obligatorie fără indoctrinare? În ce condiții?
- Da, este posibil, iar cadrul curricular grec demonstrează că acest lucru este fezabil în principiu. Condițiile sunt clare. În primul rând, educația religioasă trebuie definită ca educație despre religii și viziuni asupra lumii, nu formare în credință. Conținutul trebuie să fie plural, critic și adecvat vârstei.
Evaluarea trebuie să măsoare înțelegerea și argumentarea, nu adeziunea personală. Și nu în ultimul rând, profesorii trebuie formați pentru a implementa o pedagogie bazată pe dialog și orientată spre drepturi.
O rezervă realistă rămâne faptul că unii teologi din învățământul secundar pot favoriza încă abordări de îndoctrinare. De aceea, formarea și supervizarea profesorilor sunt decisive.
Rezistența la reformă
- De ce reformele curriculare din ultimul deceniu au primit o opoziție atât de puternică în societatea greacă?
Pentru că reforma educației religioase în Grecia nu este doar o chestiune curriculară. Este și o dispută simbolică despre identitate, relațiile Biserică–stat, interpretarea constituțională și sensul educației publice într-o societate în schimbare.
Opoziția s-a intensificat atunci când reformele au fost percepute fie ca slăbind continuitatea ortodoxă, fie, dintr-o altă perspectivă, ca nefiind suficient de orientate spre un model pe deplin plural și bazat pe drepturi.
Rezistența este puternică deoarece reformele ER ating o falie simbolică unde se intersectează mai multe chestiuni: identitatea națională și Ortodoxia, interpretarea constituțională, relațiile Biserică–stat, drepturile părinților și libertatea de conștiință, anxietăți culturale mai largi legate de globalizare, migrație și schimbare socială.
Astfel, rezistența nu privește doar conținutul manualelor, ci reflectă o dispută mai profundă privind ce ar trebui să transmită educația publică: continuitatea identității religioase moștenite, alfabetizare civică plurală sau o combinație negociată a ambelor. Conflictele juridice din ultimul deceniu ilustrează această competiție structurală.
- Cum ați compara modelul grec cu cele din Finlanda sau Franța?
- Grecia are un model hibrid: educația religioasă este obligatorie cu o puternică încadrare istorică ortodoxă, peste care au venit reforme de pluralizare și mecanisme de scutire; contestare simbolică și politică ridicată. Finlanda are un model obligatoriu de asemenea, dar organizat de regulă ca educație multiconfesională cu trasee diferențiate și profesionalism pedagogic puternic. Este adesea citat ca model plural mai structurat. Franța nu are ER confesională în același mod în contextul secular al învățământului public. Religia este abordată mai ales prin istorie, educație civică, filosofie și cunoaștere culturală, nu printr-o disciplină comparabilă obligatorie de ER.
Astfel, Grecia și Finlanda păstrează religia în cadrul școlii formale, dar Franța o integrează în instruirea civic-culturală mai largă, sub logica republicană seculară. Grecia se situează între moștenirea identitară și alfabetizarea religioasă plurală, mai aproape de modelele europene mixte decât de cele strict seculariste. Din punctul meu de vedere, în această perioadă istorică, Grecia are mai multe în comun cu sistemul irlandez, deși școlile publice din Grecia sunt înființate de stat și Biserica nu are o relație instituțională directă cu ele.
- Dacă ați consilia factorii de decizie astăzi, ce le-ați spune despre rolul religiei în educația publică?
- Aș recomanda o abordare a alfabetizării religioase pentru cetățenia democratică. Sunt pentru menținerea religiei în educația publică, deoarece este indispensabilă pentru înțelegerea istoriei, culturii, eticii, conflictelor și conviețuirii. În același timp, educația religioasă trebuie să nu îndoctrineze, să fie riguroasă din punct de vedere academic și să promoveze dialogul.
Cred în construcția unei arhitecturi a programei coerente care să lege teologia, competențele civice și educația pentru drepturile omului. Trebuie investit în formarea profesorilor, atât în sensul profunzimii teologice și pedagogiei, dar și al gestionării diversității.
De asemenea, avem nevoie de consultări transparente și o evaluare bazată pe dovezi a felului în care facem educație religioasă. Această abordare evită două extreme: reducționismul confesional și secularismul orb la religie.
