Scriu, din 2008, despre oamenii, locurile, problemele și speranțele din învățământul universitar și preuniversitar. Am fost în școli uitate de lume, ținute în viață doar de pasiunea unor profesori care voiau să dea o șansă copiilor să evadeze, prin educație, din comunitățile care nu le oferă niciun viitor. Am vorbit cu dascăli care au improvizat grădinițe în casele lor, pentru că în sediile oficiale riscai să-ți pice acoperișul în cap.
De la cel mai depărtat cătun și poate până în cel mai select apartament din Cartierul Francez al Bucureștiului plutește o credință populară neprobată vreodată științific cum că nu e bine să înveți prea mult. Unii au perpetuat-o din amărăciune, fiindcă sărăcia i-a împiedicat să meargă la școală, așa că e simplu să spui că-ți dăunează. Alții fiindcă au văzut în jurul lor că mai mult decât diplomele i-a ajutat abilitățile cărora le spunem simplu șmechereală. Sunt cele pe care, așa cum scriu și la profilul de Facebook, le-au obținut la „școala vieții”. Preocupat și el de gura satului, un elev de la un liceu de la țară l-a întrebat pe un cercetător de Cambridge dacă e adevărat că „prea multă carte strică”. Măcar pentru el, incertitudinea s-a spulberat. Pentru celelalte milioane de români însă?
„Ni se spune să privim fiecare lecție ca pe o lecție de limbă”, spune Clara Fiorentini, profesoară la Marino Institute of Education din Dublin. De la sperietura din 2010, când țara sa căzuse în clasamentul PISA, sistemul educațional s-a mobilizat ca niciodată, s-a uitat cu lupa la cum e folosit timpul la ore și a făcut ca programa tuturor disciplinelor să se învârtă în jurul literației și numerației.
© 2026 BRD Groupe Société Générale, toate drepturile rezervate.
Școala9 este un proiect susținut de BRD GROUPE SOCIÉTÉ GÉNÉRALE.
