18 ani, elevă la Colegiul Național Bilingv „George Coșbuc” din București. Îi place să observe, să asculte și să spună povești. Documentează și developează film la isopatrusute.
Una dintre cele mai mari școli din România, Liceul Teoretic „Johannes Honterus” din Brașov, are probleme pe măsură, iar doi directori, de-a lungul unor mandate diferite, încearcă să le facă față. Un părinte implicat vrea să ajute, însă își dă seama repede în ce s-a băgat. Cum fiecare își dorește altceva, conflictele sunt inevitabile.
Dacă vrei, poți. Dacă înveți, vei reuși. Cine e serios și muncește, îi va fi mai bine. Am auzit aceste marote de nenumărate ori. Cel mai recent, ministrul educației, Sorin Cîmpeanu, spunea despre copiii ce provin din familii sărace că dacă învață, pot cumula bursa socială cu cea de merit, iar asta să fie o motivație suficientă pentru părinți „să trimită copilul la școală, nu la muncă”. Am ales să vorbim astăzi despre măsurile de combatere a abandonului școlar, adesea prezentate ca un panaceu, dar care nu pot trece nici drept plasture. Și despre disprețul de a da, de la înălțimea privilegiatului, greutate voinței înaintea putinței.
Elevii ucraineni refugiați învață în școlile din România fie ca audienți, situație în care doar asistă la orele predate în limba română, dar fără să fie evaluați și fără să primească note, fie ca elevi înmatriculați. În această a doua situație, ei primesc note și sunt evaluați la fel ca elevii români. În niciuna dintre ele nu vor avea studiile recunoscute în țara lor natală pentru că Ucraina nu are încă un cadru legal pentru asta.
© 2026 BRD Groupe Société Générale, toate drepturile rezervate.
Școala9 este un proiect susținut de BRD GROUPE SOCIÉTÉ GÉNÉRALE.