
E graphic designer ziua și ar vrea să fie ilustratoare în restul timpului. Își ia energie din serile senine cu stele.

Luna decembrie îmbrăca haine speciale în grădinița noastră în fiecare an. În jur de o sută de copii ne aduceau în dar Crăciunul. Ne cântau și ne dansau din inimă pe scenă și-și etalau talentul în fața a cel puțin 200 de părinți și bunici care așteptau cu sufletul la gură momentele lor. Pandemia nu ne mai dă voie să facem serbări, excursii, să mergem la teatru și cu asta devine tot mai greu să-i înveți deprinderi de viață independentă, lucrul în echipă sau cum să-și stăpânească emoțiile. Am înlocuit spectacolele la scenă deschisă cu cântecele în fața unui ecran. Nu e nici pe departe la fel, dar avem speranță. O primim tot de la ei, de la cei mici.
Într-un interviu pentru Școala 9, jurnalista Emilia Șercan, totodată lector la Facultatea de Jurnalism a Universității din București, vorbește despre cum a ajuns România să promoveze o cultură a plagiatului, de unde izvorăște ea și de ce se perpetuează. Pornind de la cazul ministrului Cercetării Florin Roman, care și-a plagiat lucrarea de disertație, jurnalista atrage atenția asupra faptului că responsabilitatea corectitudinii unei teze nu cade doar pe umerii autorului, ci și pe ai profesorului coordonator.
Când nu e clar ce înseamnă notele, putem să ne lămurim cât știe un elev?