Are 18 ani și e genul de persoană care întrerupe orice conversație doar ca să mângâie o pisicuță pe stradă.
Aurora Liiceanu, 79 de ani, scriitoare și specialistă în psihologie, povestește despre doamna Klug, profesoara sa de engleză din liceu, pe care a reîntâlnit-o peste ani și a cunoscut-o, în sfârșit, în afara orelor de la școală. Acea profesoară reușea să ducă de mână elevele într-o lume a poeților englezi care nu apăreau în manuale. În schimb, profesoara de română, o doamnă cu părul făcut sărmăluțe, era dură, deloc creativă și obișnuia să le critice lucrările. Nu lăuda pe nimeni.
„Când intri în clasă, trebuie să îți lași toate problemele în afara ei.” De câte ori vi s-a spus asta? De câte ori ați transmis acest mesaj? Să nu ne spuneți că nu ați auzit niciodată acest îndemn. Este unul dintre cele mai vehiculate mesaje despre statutul și misiunea profesorului, care se concentrează pe beneficiarii educației, elevii, ceea ce este, până la un punct, normal, firesc. Dar există, credem noi, și un firesc al întoarcerii privirii înspre profesori, care par a fi transformați, de acest mesaj, în niște mecanisme ușor de programat și atât. Or, lucrurile nu sunt așa de simple. Nu sunt deloc simple.
Editorial. De unde vine nevoia noastră de a fi premiați, obsesia pentru locul unu cu coroniță? Asta m-am întrebat când joi seară, pe 24 octombrie, pășeam pe lângă covorul roșu de la Opera Națională, unde deja veneau invitații pentru Gala Premiilor pentru Directorii Anului 2024.