
Este profesoara de limba franceză la Colegiul Național „Mihai Viteazul” din București. A publicat mai multe articole despre programele și planurile de învățământ, despre reforma în educație și demnitatea cadrului didactic, începând din 1993, în revistele Tribuna învățământului și Examene, dar și pe platformele România curată și Republica. A publicat eseuri culturale în limba franceza pe site-ul mondial al Francofoniei – www.mondesfrancophones.com. A făcut traduceri pentru revista Secolul 21.

Dacă vrei, poți. Dacă înveți, vei reuși. Cine e serios și muncește, îi va fi mai bine. Am auzit aceste marote de nenumărate ori. Cel mai recent, ministrul educației, Sorin Cîmpeanu, spunea despre copiii ce provin din familii sărace că dacă învață, pot cumula bursa socială cu cea de merit, iar asta să fie o motivație suficientă pentru părinți „să trimită copilul la școală, nu la muncă”. Am ales să vorbim astăzi despre măsurile de combatere a abandonului școlar, adesea prezentate ca un panaceu, dar care nu pot trece nici drept plasture. Și despre disprețul de a da, de la înălțimea privilegiatului, greutate voinței înaintea putinței.
În timp ce părinții de la sate au început să caute școli în orașele apropiate pentru copiii lor și zeci de unități de învățământ de la țară își pierd personalitatea juridică fiindcă nu mai au elevi, în comuna Mihai Viteazu din Cluj lucrurile stau invers. Elevii care plecaseră să învețe la școli din Turda, oraș la 6 kilometri distanță, s-au întors în comună. Școala a devenit o atracție și pentru copiii din comunele învecinate, dar și pentru cei de la oraș, astfel încât acum are cu 20% mai mulți elevi în catalog. Daniela Arion, directoarea școlii, povestește cum a ajuns aici.
Cum arată viața unui băiat de 11 ani din cea mai săracă comunitate din Baia Mare.