Și-a cumpărat primul aparat foto de ciudă, după ce-a scăpat în râu unul primit cadou, și de atunci tot caută fotoreportajul vieții.
Patru profesoare dintr-un sat mic din județul Olt vorbesc despre România și ce încă le face să se simtă mândre că locuiesc aici. Sunt dezamăgite de multe, de politicile publice care vin în sistem peste noapte, de lipsa resurselor și a viziunii. Dar pentru toate a rămas un punct care încă le luminează: oamenii. Oamenii care le-au format și oamenii mici pe care îi formează ele acum: „Vreau să-i văd pe copii oameni mari. Să-i văd realizați.”
Mihail Stănescu este student în ultimul an la Electronică, în cadrul Politehnicii din București. A început să participe la concursuri încă din clasele primare, iar interesul pentru competiții nu l-a părăsit nici acum, considerându-le cu totul o experiență educațională: cunoști competitori din toate țările, o nouă cultură și emoțiile competiției te modelează. La cea din Tunisia, de pildă, evaluatorii veneau incognito la standul lor. „Cineva cu un proiect mai puțin calitativ, dar care știe să își vândă povestea iese pe plus”, crede Mihail, care a povestit pentru Școala9 ce îl motivează să se implice în astfel de activități.
„Slow education” este un concept derivat din paradigma „slow” (fără grabă), din care mai fac parte și alte mișcări sociale, cum ar fi „slow food”, ”slow travel” , ”slow fashion” sau „slow living”. Aceste mișcări sociale, generate în jurul principiului ”fără grabă”, au avut ca punct de pornire anii ‘80, când un grup de activiști italieni a reacționat la deschiderea unui restaurant de tip fast-food. Inițiatorul mișcării, Carlo Petrini, a atras atenția asupra faptului că mâncarea fast-food venea la pachet și cu aspecte problematice: standardizare, deconectare, abandonarea unor practici tradiționale, cum ar fi mâncatul împreună sau mesele tihnite luate în familie.