Matei Bumbuț este fotograf și elev în clasa a XI-a. Își împarte timpul între școală, fotografie, teatru și muzică.
Vremurile miuțelor și jocurilor de-a prinselea pe mijlocul străzii au apus. Orașele au devenit tot mai nesigure pentru copii, iar părinții tot mai temători să-i lase singuri. Mai mult, nu doar că și-au pierdut locurile de joacă, treptat rămân și fără dreptul de a-și însoți părinții la restaurant sau în hoteluri. S-a întâmplat recent ca un local din București să impună regula ca cei mici să stea permanent așezați, dar e un trend global. Polarizată, discuția pendulează între „locurile child free încalcă drepturile omului” și „copiilor crescuți cu prea multă libertate le lipsește bunul simț”. Dar dezbaterea e multifațetată și cu rădăcini până în comunism.
Vi s-a întâmplat vreodată să citiți o carte sau să urmăriți un film și brusc să exclamați: „Doamne, în tot acest construct ficțional este o metaforă a școlii!”? Nouă da. Și unul dintre filmele care ne-au provocat la o astfel de lectură este Casa norvegiană (Der norske hus, 2017, Norvegia, regia Jan Vardøen - Netflix), poate cu atât mai mult cu cât mai sunt câteva zile până la începerea unui nou an școlar și avem tendința de a ne obișnui privirea cu lentilele progresive ale universului educațional.
16% din profesorii din România primesc gradații de merit, adică un plus de 25% la salariu pentru cinci ani. Asta înseamnă dosare voluminoase cu diferite adeverințe, în mare parte. Am urmărit cum a crescut piața hârtiilor în ultimii 13 ani, de când se acordă această premiere. Am dat peste site-uri care oferă contracost adeverințe, am fost martoră la adevărate lupte pentru întocmirea acestor dosare și găsirea cunoștințelor care le pot împinge mai în față. După o grevă generală care a adus în prim plan discuțiile, legitime de altfel, despre salariile profesorilor, cred că e timpul să vorbim fără perdea și despre cine le merită.
© 2026 BRD Groupe Société Générale, toate drepturile rezervate.
Școala9 este un proiect susținut de BRD GROUPE SOCIÉTÉ GÉNÉRALE.
