Fiecare am făcut (credem noi) măcar o dată un set de analize medicale cu scopul de a ne evalua starea de sănătate. Acum, haideți să ne amintim cum am procedat. Am început să ne impunem, cu vreo două săptămâni înainte de controlul cu pricina, un stil de viață sănătos, am consumat mai puține grăsimi și glucide, am consumat legume și fructe, am mers pe jos cel puțin douăzeci de minute pe zi, pentru ca rezultatele analizelor să fie bune? Apoi, după ce analizele au revelat un indice glicemic sau nivel al colesterolului în parametri normali, am continuat cu modul de viață pre-analiză, nu? Știm, știm, răspunsul este negativ în ambele cazuri, fiindcă nu vrem să ne furăm singuri pălăria când vine vorba de sănătatea noastră. De ce însă, atunci când vine vorba de evaluarea nivelului de competențe al copiilor personali sau al elevilor noștri ne place să denaturăm rezultatele?
„Să crești fără un tată îți poate altera permanent chimia creierului”. Am dat peste citatul ăsta în „Sunday Times”. Matematica relației mele cu tata e nedreaptă: am fost cinci ani cu el și de trei ori mai mulți fără. Cinci ani din care încerc să pun cap la cap piese de puzzle decolorate sau șterse, alteori vii, mereu din povestirile altora, ca să aflu cine a fost tata. Psihologii vorbesc despre importanța doliului a cărui delimitare în timp e diferită pentru fiecare și căutându-l pe el, înțeleg că această explorare e despre a afla mai mult cine sunt eu. Așadar, dragă tată, sunt eu, Catinca…
„Nu e loc în lume pentru matematică urâtă”, scrie Godfrey H. Hardy în eseul Apologia matematicianului (1940). Cu această convingere, abstractul și arta se împletesc inclusiv în educație. La fel de relevantă este observația și în 2025: ne-o spun împreună artiști, matematicieni, profesori și elevi, într-un schimb de idei ca într-un forum.