Am crescut într-un orășel mic cu trei licee în care știam exact cine din ce familie provine, cine e din cartierele sărace sau de etnie, cine vine din familii înstărite și cine nu. În realitatea mea, absențele nu însemnau lipsa de interes, ci că acel copil mergea cu părinții la muncă pentru că nu avea din ce trăi sau că îi era rușine să vină la școală din diverse lipsuri cu care se confrunta. Azi, lucrez în CONCORDIA, o organizație care sprijină sute de copii în situații similare. Văd cum educația schimbă destine, dar și cât de fragile sunt șansele atunci când lipsește sprijinul concret și când, de generații, familia aceea trăiește în sărăcie, uneori sărăcie extremă.
Una dintre elevele noastre, în vârstă de 16 ani, participante în Centrul de Formare Profesională și Dezvoltare Personală, este în clasa a X-a la profesională. Mama a plecat, trăiește cu un tată cu venituri modeste și, după școală, merge la un vecin să muncească pentru bani de mâncare. Are media 9,25 și nicio absență. Spune că fără bursa tehnologică și cea socială nu ar fi putut continua. Nu ar fi avut bani de navetă, haine, mâncare. Alți doi elevi sunt orfani. Unul a lucrat la unchiul său unde avea grijă de animale înainte să revină la școală. Celălalt merge zilnic 21 de kilometri dus-întors pentru a nu rata orele. Ambii au rezultate bune. Ambii sunt susținuți de burse de reziliență.
Poveștile lor nu sunt excepții, ci realitatea pe care ei o trăiesc zi de zi. În multe licee tehnologice și școli profesionale din România, sărăcia și lipsa de opțiuni reale îi împing pe copii să renunțe la școală. Bursele tehnologice și cele de reziliență nu sunt premii pentru performanța de top, ci recunoașterea efortului constant de a rămâne în scoală în condiții grele. Sunt acel „mecanism de echitate” pe care România și l-a asumat în documentele strategice și pe care acum îl ignoră.
Bursa, motivul pentru care rămân la școală
Din feedback-ul primit de la directorii cu care lucrăm în licee tehnologice reiese clar: bursele au fost motivul pentru care unii elevi au rămas în școală. Mai ales fetele, care altfel ar fi fost căsătorite de la 15 ani sau ar fi mers la muncă.
Pentru ele, bursa de reziliență înseamnă banii de autobuz, de săpun, de pantofi. Pentru unii băieți, înseamnă șansa de a continua școala și de a avea o calificare, nu doar munci ocazionale. Pentru părinți, e un argument în plus să nu retragă copiii din învățământ.
Ministerul Educației și Cercetării vrea acum să limiteze bursele la două categorii: socială (prin DGASPC) și de merit. Ceea ce se pierde din vedere este că tocmai bursele de reziliență și cele tehnologice au avut cel mai mare impact în prevenirea abandonului.
Se spune adesea că aceste burse sunt „bani dați degeaba” și că elevii devin „dependenți” și, mai nou, că nu trebuie să fie responsabilitatea Ministerului Educației și Cercetării. Realitatea din teren ne arată contrariul.
Bursa nu e un favor, ci o investiție. În motivație, în prezența la ore, în demnitatea copilului care simte că efortul lui contează.
În sistemul actual, bursele sunt condiționate de prezență, comportament și rezultate. Orice încălcare duce la suspendarea bursei. Nu vorbim deci de asistență pasivă, ci de un contract clar între elev și școală. Istoric, doresc să amintesc că această măsură a fost luată la inițiativa și solicitarea Consiliului Elevilor. Până când continuăm să nu îi mai ascultăm și să îi ignorăm?!
Ce se va întâmpla dacă acest sprijin dispare? Ne putem uita în urmă. Când nu au existat burse, ratele de abandon au fost mai mari, mai ales în rural și în profesional. Când nu am avut sprijin pentru navetă sau masă caldă, părinții și-au retras copiii. Când nu am investit în educația celor mai vulnerabili, am crescut generații care nu au mai găsit drumul înapoi.
Dacă privim înainte, vedem un risc și mai mare: abandonul tinerilor din învățământul profesional, ceea ce înseamnă lipsa forței de muncă calificate. Înseamnă tineri care devin adulți captivi în sărăcie. Înseamnă excluziune socială, dependență de ajutoare, polarizare. Este, în fond, un cost economic și social uriaș.
Iar acest cost va deveni vizibil în următorii ani. Când vom merge din nou la vot și vom vorbi din nou despre viitor, vom constata că i-am abandonat pe drum pentru că am vorbit frumos doar despre merit, dar nu am sprijinit deloc progresul și reziliența.
- Eurostat ne spune că, în 2024, 35.4% dintre adolescenții din România trăiesc în sărăcie, un procent ce a scăzut și în care, personal, consider că și aceste burse au avut o contribuție. Că 4 din 10 copii nu înțeleg ce citesc. Că elevii din mediul rural au șanse de trei ori mai mici să termine liceul. Nu bursele sunt problema, ci lipsa lor.
Bursele sunt, de fapt, o recunoaștere a dreptului fiecărui copil de a învăța. De a spera. De a merge la școală fără frica că nu are cu ce să se încalțe. Nu putem lăsa doar meritul să fie criteriul unic într-o țară în care startul e atât de inegal.
Merit fără echitate înseamnă selecție. Iar sistemul educațional românesc nu mai poate funcționa ca un club exclusivist.
Bursele sociale, de reziliență și tehnologice trebuie păstrate în responsabilitatea Ministerului Educației și finanțate adecvat. Pentru că ele sunt instrumente de educație, de participare în sistem și nu de asistență. Sunt măsuri de prevenire a abandonului, nu pomeni. Sunt punți către o Românie mai echitabilă.
Putem să discutăm despre cum sprijinim mai bine performanța. Dar nu sacrificând echitatea. Putem să îmbunătățim sistemul de burse, dar nu eliminând tocmai ce funcționează. Putem să vrem excelența, dar doar dacă nu uităm de cei care încă luptă să ajungă la linia de start.
Educația e un drept. Iar bursele sunt o formă concretă prin care statul și-l respectă. Pentru un punct de vedere argumentat, vă invit să citiți și punctul de vedere al Coaliției pentru Educație, aici.
Foto: Organizația Concordia
