Cele 7 zile din viața unor cadre didactice, trăite pe parcursul a două ore pe scena teatrului, au loc într-o școală dintr-o comună fictivă. Un loc în care realitatea socială strigă catalogul. Vorbim despre o școală cu fosă septică. În prezent, în jur de 100 de școli din România au încă WC-ul în curte. Vorbim despre o comună în care realitatea copiilor, înainte să însemne abandon școlar, înseamnă alcoolismul rudelor sau o viață în care părinții plecați în străinătate îi cresc de la distanță. Peste 75.000 de copii au cel puțin un părinte plecat la muncă în străinătate, arată datele oficiale. Asociațiile din domeniul drepturilor copiilor spun că numărul este cel puțin dublu.
În aceeași săptămână în care școala a început pentru 2,9 milioane de elevi, preșcolari și antepreșcolari din peste 17 mii de unități de învățământ, a avut loc și premiera spectacolului.
Pe scenă, vedem cinci profesoare și profesori care își iubesc meseria și care vor să schimbe lumea de la catedră. Prin intermediul experiențelor acestora, care au loc pe parcursul unui an școlar, se construiește radiografia unei comunități, cu toate tensiunile și contradicțiile specifice procesului de învățământ în mediul rural din România anului 2022.
Cinci oameni merg pe sfoară în mijlocul scenei. Sfoara e, de fapt, cablul de culoare roșie al microfoanelor lor. Se învârt într-o coregrafie colaborativă și încearcă să nu se dezechilibreze și să spună cine sunt. Așa începe spectacolul „ACROBAȚII – 7 zile din viața unor profesori de țară”, în care urmărim cum viața la o catedră dintr-o școală din ruralul românesc este oricum, mai puțin previzibilă: nu știu niciodată câți elevi vor veni la școală săptămâna următoare. Nici care sunt cerințele „de sus” de la un semestru la altul.
Școala9: Cum v-ați documentat pentru spectacol? Cum a fost experiența de pe teren - dacă ai mers, ca în cazul altor proiecte, cu echipa?
- În primul rând, am stat de vorbă cu profesoare și profesori, în special cu cei care lucrează în mediul rural, dar și cu alții care lucrează în orașe mici sau la școli cu elevi proveniți din medii sărace. Am făcut o serie de discuții și interviuri (în jur de 30), față în față sau online, în cinci județe diferite din țară. Am organizat un atelier de teatru participativ cu profesoare și profesori, împreună cu Asociația „Constantin Hamangiu” din Bârlad. Am vizitat școli din mediul rural, am asistat la cursuri, am discutat, pe lângă cadre didactice, cu eleve și elevi, cu directori, inspectori, lideri de sindicat. În afara acestui proces, am urmărit discuțiile din presă despre educație, am citit studii publicate în ultimii ani, am făcut inclusiv documentare pe Tik Tok, urmărind postările despre școală și educație.
Ca și în cazul altor proiecte, am lucrat la documentare în echipă, cu actrițele și actorii: David Drugaru, Anamaria Feraru, Silvana Mihai, Katia Pascariu, Tavi Voina; și cu asistenta de regie, Eva Todică.
„O bună parte dintre cadrele didactice din mediul rural este mânată de bune intenții”
- Ați identificat mai multe probleme cu care se confruntă profesorii din rural? Cum ai ales care dintre ele să fie prezentate în spectacol?
- Problemele sunt multiple. Am încercat să sintetizăm și să acoperim o gamă cât mai largă. Am selectat în primul rând problemele recurente – subfinanțarea cronică a școlilor și condițiile de inegalitate economică violentă în care trăiesc elevii; birocrația excesivă și dificultatea comunicării cu elevii în contextul lipsei acute de mijloace tehnice și logistice; absurdul finanțării pe cap de elev de la minister care ajunge să se bată cap în cap cu absurdul rigorilor finanțărilor pe fonduri europene.
Un lucru care a reieșit pregnant din procesul de documentare este acela că o bună parte dintre cadrele didactice din mediul rural, aș risca să spun că majoritatea, este mânată de bune intenții, își dorește realmente să își facă meseria cu dedicație și să îi sprijine pe elevi.
- Și temele care au rămas în spectacol?
- Și pentru spectacol cel mai interesant mi s-a părut să pornim de aici – cum toată lumea vrea să facă bine, să îmbunătățească condițiile de educație și viețile elevilor, dar cu toate acestea, profesoarele și profesorii sfârșesc într-un coșmar birocratic, prinși în conflicte absurde, forțați să facă compromisuri intolerabile și cu moralul la pământ.
Până la urmă, asta este lecția cea mai dură pe care cred că e bine să o conștientizeze cât mai multă lume: problemele sistemului de învățământ sunt nu doar foarte complexe, ci mai ales interconectate subtil și la multiple niveluri cu problemele sociale și economice. Nedreptatea sistemică și diferențele enorme de venit și capital social care structurează micro-societățile din zonele rurale se reflectă în calitatea educației.
Un profesor bun și dedicat poate schimba soarta unei eleve sau a unui elev, poate interveni punctual, dar nu poate avea un impact solid, pe termen lung, asupra unui număr mare de copii.
Acestea sunt limitele sistemului, care conduc inevitabil, în timp, la demotivare și pasivitate în rândul cadrelor didactice, care simt că „se luptă cu morile de vânt”. Și aici reformele educației, chiar dacă ar fi serioase și bine intenționate, ceea ce deocamdată nu prea e cazul, tot ar avea rezultate foarte limitate. Pe scurt, mă tem că până când nu se ajustează sistemul socio-economic și relațiile sociale din interiorul acestui sistem, polarizarea socială va crește, iar nivelul general al educației va scădea, în ciuda eforturilor profesorilor, directorilor, inspectorilor.
„Programul Școala după școală ar reduce decalajele între elevii care au susținere de acasă și cei care nu au”
- La finalul spectacolului, propuneți publicului o discuție despre anumite posibile soluții. Cu ce răspunsuri ați rămas la întrebarea - Ce e de făcut?
- Răspunsurile sunt complicate. Tocmai de-asta am și lansat întrebarea, pentru că nu prea are un răspuns ușor. Există însă și soluții concrete care ar putea îmbunătăți considerabil situația, însă depind foarte mult de finanțare.
Un exemplu foarte bun este așa-numita „școală după școală”, care ar trebui să fie un regim de semi-internat gratuit și finanțat direct de ministerul educației, care include un program de teme făcute cu profesori, o masă caldă și activități recreative pentru elevi.
Un astfel de program, aplicat consecvent, ar reduce decalajele între elevii care au susținere de acasă și cei care nu au, ar încuraja venirea la școală, inclusiv prin oferirea mesei gratuite, a celor mai precari, ar lua o parte din presiunea educației și supravegherii copiilor de pe părinți. Și ar crea ore (și posturi) în plus pentru cadrele didactice. S-au făcut și se fac încercări de acest fel, cu succes pe termen scurt, însă din păcate toate sunt realizate prin programe europene, cu durate scurte, și majoritatea se împotmolesc din lipsă de fonduri înainte să se permanentizeze.
În concluzie, de oriunde am aborda întrebarea „ce-i de făcut?”, ajungem în primul rând la măsura pe care toate guvernele, indiferent de orientarea politică, o amână de ani de zile, încălcând flagrant legea educației – alocarea a minimum 6% din PIB pentru educație. Finanțarea corespunzătoare nu este nicidecum garantul îmbunătățirii situației, dar este condiția minimă necesară.
- De ce ai ales să ficționalizezi în anumite puncte poveștile?
- Spectacolul se bazează pe o documentare foarte riguroasă, în principiu toate episoadele descrise sau jucate s-au întâmplat într-o formă sau alta. Însă tocmai de aceea, și pentru că sunt multe situații și conflicte delicate în spectacol, am preferat să protejăm identitatea persoanelor care ne-au împărtășit poveștile respective.
De asemenea, ca și la alte spectacole despre condițiile de muncă ale unei categorii socio-profesionale („Lucrător Universal”, „București Livrator”, de exemplu), am structurat o poveste în care urmărim câteva personaje în confruntarea cu un sistem apăsător, violent și abstract totodată. Această formulă, care evident presupune un grad de ficționalizare, ne ajută să surprindem personajele în transformare, în relații dinamice, care se modifică pe parcursul spectacolului, în ipostaze surprinzătoare și contradictorii. Ceea ce este mult mai dificil de obținut într-o structură strict documentară, în care utilizezi exclusiv materiale preexistente. În sfârșit, ne-am dorit să creăm și un anumit efect de distanțare critică, de înțelegere a unor mecanisme, dincolo de experiența strict subiectivă, emoțională, a mărturiilor.
- Cum ai ales tema asta și de ce e importantă pentru tine/echipă?
- Au fost mai multe motive. Unul foarte personal: începând din 2019 am început la rândul meu să predau, la universitate. Și m-am confruntat cu întrebări complicate legate de rolul dascălului, de constrângerile obiective pe care le avem ca profesori, de relația aceasta delicată între limitele subiective, umane și profesionale, ale noastre, ale cadrelor didactice, și limitele date de „sistem” în ansamblu.
Un alt motiv a fost o relativă nemulțumire a mea legată de felul în care este portretizată relația profesor-elev-școală în spațiul public (presă, dezbateri etc.), inclusiv în majoritatea spectacolelor despre educație pe care le-am văzut în ultimii ani. Cu câteva excepții notabile („Limite” de Mihaela Michailov și Radu Apostol, în parte „Antisocial” de Bogdan Georgescu), părea că spectacolele vorbesc despre școala de acum 30 de ani nu despre cea din prezent și că abordează lucrurile aproape exclusiv din perspectiva elevilor/părinților, ignorând de fapt situația și punctul de vedere al profesorilor. Or, pe mine mă interesează două aspecte care lipseau din peisaj.
În primul rând, am vrut să ne uităm la procesul de predare nu ca la o „menire”, un „scop nobil”, o datorie sau un act de caritate, ci ca la orice muncă, cu relațiile de exploatare și dimensiunile de autoexploatare sau alienare, cu toate dinamicile de putere și contradicțiile care decurg de aici. În al doilea rând, mi se pare foarte important, cum spuneam și mai sus, să nu privim procesul educațional izolat, ci în contextul mai amplu al relațiilor sociale, economice, politice din comunitatea respectivă.
