Sunt la al cincilea sfârșit și nu m-am obișnuit nici astăzi cu despărțirile, conștientă fiind că ele sunt, într-un fel sau altul, pentru totdeauna. Probabil vă gândiți că un profesor e omul cel mai obișnuit de pe pământ cu sfârșiturile. Că devine mai ușor în timp. Că știe ce să spună, când să spună, cum să spună. Vă mărturisesc de la bun început că nu este așa. Fiecare final are rădăcinile lui înlăuntrul fiecărui profesor, unele mai adânci, altele mai fragile, iar reacția lui în fața timpului care nu se va mai întoarce este întotdeauna diferită. Sigur că orice sfârșit presupune un nou început, dar, pusă față în față cu cei lângă care am trăit patru ani și cu care am mutat idei și am permutat emoții, pe care i-am certat sau cu care m-am certat, care m-au făcut să râd cu lacrimi și care m-au lăsat să fiu o mică parte din povestea lor, nu reușesc să gestionez mai bine decât alții despărțirea.
Cum se pregătește un profesor pentru ultimul clopoțel?
Întâi de toate, trebuie să recunosc că sunt o norocoasă. Am avut întotdeauna sprijinul părinților în tot ceea ce am făcut. Poate nu mereu al tuturor, dar cu siguranță al majorității. I-am simțit mereu aproape de mine și, contrar opiniei generale pe care o citesc pe grupurile scăpate de sub control de pe Facebook, toți părinții m-au tratat cu respect, au avut o atitudine prietenoasă și deschisă, nu ne-am certat și nu ne-am scos ochii, așa cum mai citesc că se întâmplă în unele părți de lume. Așadar, mi-am făcut un obicei de ceva vreme încoace și, la sfârșitul celor patru ani, părinții copiilor cărora le-am fost dirigă primesc o scrisoare de mulțumire din partea mea. E un gest simbolic la care țin și care mi se pare o consecință logică a relației bune pe care am avut-o în cei patru ani de școală (să nu credeți cumva că scriu aceste scrisori „no matter what”).
Pe lângă scrisorile către părinți, le pregătesc elevilor, an de an, diplome personalizate, în care îmi place să strecor o mică ironie, să surprind un tic verbal, un gest, o stângăcie, o „nefăcută” pe care nu o știu părinții.
Toate puse în rime, ca să putem să ne amuzăm și să ne acceptăm neajunsurile așa cum este cel mai bine să o facem: cu ironie și cu zâmbete. Este modul meu de a le arăta copiilor că i-am văzut, că este ok să greșim, că nu suntem perfecți și că este sănătos să râdem, în primul rând, de noi înșine. Nu vă spun ce este la mine pe masă: hârtiuțe cu rime pe care să nu le uit, cuvinte notate alandala despre un copil sau altul, diplome făcute și refăcute, stickere, plicuri, punguțe, inimioare și cărți pe care trebuie să scriu câteva cuvinte care să rămână peste ani și să le amintească copiilor mei, chiar și în momentele grele, că „Noi suntem Șincai”.
