5 profesori de la sat, 7 zile, o piesă de teatru

În școala din Poiana, Pati, cadru didactic de spaniolă, le citește elevilor începutul din ,,Don Quijote de la Mancha" de Miguel de Cervantes. După ce încercările sale de a folosi proiectorul vechi al școlii pentru a le prezenta elevilor filmul nu au avut succes, Pati a decis să treacă la metoda tradițională - citim și traducem. 

La câteva minute după ce s-a instalat atmosfera plictisitoare, șoaptele și chicotelile elevilor captează atenția profesoarei.

Îi întreabă de ce sunt agitați. Nu așteaptă răspunsul lor și le explică faptul că ,,Don Quijote de la Mancha” e o capodoperă nemaipomenită, o creație desăvârșită a literaturii care ilustrează un personaj sedus de măreția poveștilor și a trecutului. Și așa mai departe…

Privirile neimpresionate ale elevilor o opresc. Ei chicotesc și îi spun să se uite pe fereastră, e ceva foarte interesant - în timp ce le vorbește despre eroul îndrăgostit de lupte romantice și victorii fantastice, colegul lor, care e absent la ore de câteva zile, repară acoperișul unei case pentru a câștiga bani, pentru el și pentru familia lui. Pentru a supraviețui.

Este o scenă din spectacolul „Acrobații”, dar și o bucată de viață reală: 37% dintre adolescenți lipsesc uneori sau întotdeauna pentru că trebuie să lucreze în gospodărie, arată o altă cercetare World Vision România din 2024.

La sat, potrivit unui studiu realizat în 2022 de World Vision România, 1 din 10 copii nu frecventează în prezent nicio instituție de învățământ. Cu alte cuvinte, într-o clasă de 20 de elevi, doi dintre ei nu ar fi niciodată prezenți la ore și nu ar avea acces la educație.

Apoi, performanțele școlare din mediul rural sunt constant mai slabe decât cele din urban: 4 din 10 elevi de la sate obțin sub nota 5 la Evaluarea Națională, de două ori mai mulți decât cei din orașe, potrivit unei analize Edupedu. Apoi, aproximativ 56% dintre elevi nu își continuă studiile după clasa a VIII‑a, din cauza dificultăților financiare, lipsei sprijinului la teme și infrastructurii inadecvate.

5 profesori de la sat, 7 zile

Revenim în sala de la Centrul de teatru educațional Replika, unde actorii Katia Pascariu, Silvana Mihai, Anamaria Feraru, Tavi Voina și David Drugaru întruchipează cinci profesori de la școala din Poiana. Poiana este o comună fictivă, denumirea fiind una dintre cele mai răspândite în România, aveam să aflăm asta de la regizorul piesei, David Schwartz.

Cele șapte zile ale profilor de la țară sunt construite în baza unei documentări ample care a început în 2020-2021, iar cei cinci profesori reprezintă poveștile reale ale profesorilor din mediul rural, strânse de Schwartz și echipa sa în urma unui an de documentare, interviuri și ateliere.

Protagoniștii piesei încearcă să găsească soluții atât pentru provocările din viețile elevilor, cât și pentru viețile lor. Pe plan intern, dinamica din cancelarie e tensionată, dar fiecare dintre ei încearcă să facă o schimbare în cele 50 de minute de predare pe cere le are la dispoziție.

Premiera absolută a avut loc în septembrie 2022, la Teatrul Evreiesc de Stat din București, apoi au urmat reprezentații la Centrul de Teatru Educațional Replika în București, iar piesa a fost selectată și prezentată în cadrul Festivalului Național de Teatru în 2023.

Piesa a mers și prin școli și tabere pentru adolescenți, iar în luna mai au avut loc ultimele reprezentații de stagiune la Centrul de Teatru Educațional Replika din București.

David Schwartz, inițiator și coordonator al Platformei de Teatru Politic, ne-a povestit despre cum s-a gândit la acest subiect, dar și câteva amintiri din școală.

„Titlul de lucru al spectacolului a fost chiar România Educată”

Școala9: Cum a început totul? Unde și când a apărut prima idee de a face această piesă?

David Schwartz: Ideea s-a concretizat în urma mai multor aspecte complementare. În primul rând, o relativă nemulțumire a mea față de spectacolele despre educație apărute până în acel moment (2020-2021, când am început cercetarea) în context local. Mi se părea că erau centrate mult prea mult pe eleve / elevi și că lipsea perspectiva cadrului didactic. Și lipsea cu atât mai mult perspectiva educației ca muncă, a cadrului didactic ca lucrător prins în complicațiile specifice acestei munci deosebit de solicitante și subevaluate. 

În al doilea rând, a venit în urma colaborării prealabile cu Asociația Constantin Hamangiu, o asociație care lucrează cu multe cadre didactice în județul Vaslui și care ne-a facilitat bună parte din procesul de cercetare. 

În sfârșit, un aspect important au fost discuțiile nesfârșite și superficiale din media despre analfabetismul funcțional, în care părea că se ajunge foarte rar la cauzele structurale, sistemice, ale degradării sistemului de educație publică.

- A existat un moment declanșator care v-a făcut să spuneți: „Trebuie să vorbim despre asta prin teatru”?

- Nu cred. Dar poate ce ne-a convins a fost insistența promovării programului sforăitor și cvasi-inexistent în practică România Educată, al președenției, care mi s-a părut o palmă arogantă și ridicolă dată celor care se ocupă cu adevărat de educație în această țară. 

De altfel, titlul de lucru al spectacolului a fost chiar România Educată.

„Baletul pe sârmă”

- De ce ați ales titlul „Acrobații”? Ce semnifică acesta în raport cu personajele și acțiunea?

- Titlul ne-a fost inspirat de un material de presă în care o profesoară compara condiția de cadru didactic în mediul rural cu cea a unui acrobat pe sârmă, ca nivel de stres, anduranță și expunere la situații imprevizibile. 

Însă titlul trimite și mai concret, la acrobațiile și „baletul pe sârmă” pe care trebuie să îl facă profesorii din spectacol ca să îndeplinească punctajul pentru proiectul european pe care aspiră să îl câștige.

E posibilă schimbarea prin teatru?

- Cum a decurs procesul de documentare? Ce provocări ați întâmpinat?

- Procesul a fost foarte interesant, am făcut atât o serie consistentă de interviuri cu profesoare din 5 județe diferite, cât și câteva ateliere de teatru participativ, coordonate de mine și de actrița Anamaria Feraru, cu profesoare și profesori din județul Vaslui. 

În cadrul atelierelor de teatru i-am cunoscut mai îndeaproape pe profesori, am improvizat situații din viața lor la școală, am dezbătut principalele probleme cu care se confruntă.

Acest material, acumulat pe parcursul unui an de zile, a devenit sursă pentru scenariul spectacolului.

- Cum au fost profesorii cu care ați lucrat? Erau receptivi sau era o reticență atunci când se discuta despre problemele din educație?

- Profesorii au fost în general foarte receptivi. Poate pentru că, așa cum am spus, am colaborat cu Asociația Hamangiu, care include profesori în echipă și ne-a facilitat accesul cu „capital de încredere”. Dar cred că și pentru că problemele sunt atât de mari și de serioase încât oamenii simt o mare nevoie de a discuta despre ele cu orice ocazie. 

- Ce schimbări ați observat în sistemul actual în comparație cu ceea ce se întâmpla în timpul documentării?

Nu cred că sunt schimbări majore, din păcate, de acum trei-patru ani până acum. Sigur, în afară de cvasi-dispariția orelor online.

- Credeți că teatrul poate genera o schimbare socială concretă? În ce mod ar putea genera această piesă o astfel de schimbare?

Cred că teatrul poate fi parte din procese de schimbare. E o dovadă de naivitate să credem că un singur spectacol, sau un film, sau o carte, sau chiar un protest sau o grevă izolată, va genera o schimbare profundă. Însă toate acestea acumulate, produc schimbări în timp, într-o direcție sau alta. 

Teatrul se află, și el, într-o relație dialectică cu realitatea materială – e generat și schimbat de condițiile istorice și, în mai mică măsură, le schimbă la rândul său. În mod concret, mie mi-ar plăcea ca publicul care vine la spectacol, din rândul spectatorilor obișnuiți, care sunt de multe ori părinți de elevi la rândul lor, să învețe să se raporteze altfel de munca profesorilor, să înțeleagă și „perspectiva cealaltă”, toate complicațiile pe care le presupune. 

Mi-ar plăcea de asemenea să ne pună pe gânduri în ce privește motivele economice și politice, structurale, care au dus la polarizarea socială din ultimul an și care fac societatea atât de permeabilă la dezinformare și manipulare grosieră.

„Am fost uimit de lipsa de pregătire culturală cu care vin studentele și studenții din liceu”

- Care au fost problemele observate de dvs în calitate de elev, student și apoi profesor în sistemul de educație care v-au determinat să creați piesa?

În calitate de elev eram nemulțumit de ceea ce mi se părea nivelul slab al pregătirii profesorilor, în special în liceu. Însă era și un alint, adevărul este nivelul nu era chiar așa de slab, iar faptul că cerințele la liceu erau modeste și ușor de satisfăcut mi-a lăsat timp liber să văd filme, să citesc cărți mult mai serioase, și să îmi formez, oarecum autodidact, gustul.

Acum îmi pare rău că nu am făcut mai serios fizică, chimie sau biologie în liceu. Și cel mai rău îmi pare că s-a făcut foarte neserios educația fizică. 

În facultate lucrurile s-au schimbat - nivelul de educație a fost unul, după părerea mea, bun, atât la Regie Teatru cât și la Istoria Artelor (am frecventat ambele facultăți).

Nemulțumirile ar fi legate mai degrabă de o anume scleroză a programei – la istoria artei, de exemplu, aveam un singur curs de artă contemporană în primii trei ani. Și acela, de altfel foarte interesant, era doar la două săptămâni.

Când am început să predau, acum șase ani, perspectiva mea s-a schimbat radical. Am înțeles cât de complicate sunt condițiile obiective, materiale, în care lucrează cadrele didactice. Finanțarea pe cap de elev, limitările bugetare și financiare, lipsa de resursă umană, salariile modeste ale personalului auxiliar, osificarea relațiilor ierarhice și rezistența la schimbare și îmbunătățire, sunt doar câteva dintre dificultățile reale cu care se confruntă un profesor care „vrea să facă bine”. 

În plus, am fost uimit de lipsa de pregătire culturală, academică și chiar de lipsa de cunoștințe de gramatică și vocabular cu care vin studentele și studenții din liceu. Acum m-am obișnuit, dar inițial m-a frapat faptul că studenți, altfel foarte buni, inteligenți și serioși, nu au cunoștințe elementare de istorie sau geografie. Sigur, nu vreau să generalizez, sunt și excepții, dar chiar faptul că sunt excepții e problema.

- Cum ați îndemna oamenii să vină să privească această piesă?

- I-aș îndemna să încerce să privească spectacolul ca pe unul despre inegalitate socială și geografică, despre activitatea didactică văzută ca muncă și, în ultima instanță, despre cinci oameni care vor să schimbe lumea, dar în acest proces, mai degrabă lumea îi schimbă pe (unii dintre) ei.