„Mă îngrijorează că preocupările economice sunt prea prezente în educație”
- Cu un background în filosofie, care crezi că e unicul scop al școlii în societatea de azi?
- Depinde dacă vorbim despre ce este sau despre ce ar trebui să fie. E o distincție importantă.
Cred că, în esență, școala ar trebui să facă ceea ce spunea Hannah Arendt (filozoafă și istorică, n.r.): să ne ajute să fim acasă în lume, să avem vieți bine trăite și să construim societatea în care vrem să trăim.
Din păcate, în multe locuri, școala nu mai e despre asta. Este gândită ca o succesiune de pregătiri pentru „ce urmează”: primara pentru gimnaziu, gimnaziul pentru liceu, liceul pentru facultate, facultatea pentru job.
Și astfel, la fiecare etapă, ești mereu în pregătire pentru altceva. E mereu despre „ce urmează”.
Mai cred și că multe sisteme de învățământ, cu siguranță în Marea Britanie, unde am predat prima dată, sunt puternic centrate pe preocupări economice: „Formăm oameni angajabili”. Dar definiția „angajabil” înseamnă doar că ai putea, azi, să obții unul dintre joburile care există acum.
Asta e o înțelegere foarte îngustă a ceea ce te face angajabil, pentru că, în momentul în care joburile se schimbă, nu mai ești angajabil. În schimb, o abordare care întreabă „Ce anume formează oameni buni?” cred că este mult mai eficientă.
Mă îngrijorează că preocupările economice sunt prea prezente în educație.
- Lumea este într-o continuă schimbare, dar programele școlare nu țin pasul și mereu apare tensiunea dintre a-i pregăti pe elevi pentru examene și a-i pregăti pentru viață. Cum pot profesorii găsi echilibrul?
- Rolul nostru, ca profesori, este să apropiem cât mai mult cele două lucruri, astfel încât să nu existe o mare diferență între a educa pentru viață și a educa pentru examene.
Câtă vreme diferența dintre cele două opțiuni e mare, avem o problemă. Ar trebui să ne întrebăm: de ce sunt diferite?, de ce e atât de diferit să pregătești pe cineva pentru un examen față de a-l pregăti pentru viață?. E ciudat. Cu siguranță pregătirea pentru viață e mai importantă.
Avem nevoie, deci, de evaluare potrivită pentru un sistem ce pregătește oamenii pentru viață.
Se spune adesea că „trăim într-o lume care se schimbă rapid”. Recunosc, expresia asta a început să mă enerveze. Rapid pentru cine? Pentru mulți oameni, lumea nu se schimbă atât de repede. Când spunem asta, ne referim mai ales la țările industrializate și la schimbarea tehnologică, o mică parte din realitate. Dedesubt, multe lucruri rămân neschimbate.
Oamenii caută sens și scop, au nevoie de comunitate și prietenie, se confruntă cu durerea și iubirea – toate acestea nu s-au schimbat de mii de ani.
De aceea, nu cred că trebuie să ne preocupe prea mult „pregătirea pentru o lume care se schimbă rapid”. Partea umană nu se schimbă deloc.
Dacă educăm oamenii să fie colaborativi, critici, creativi, reflexivi, ei vor fi oricum angajabili. Nu trebuie să ne îngrijorăm că nu sunt pregătiți pentru un job anume – vor fi oameni buni, capabili și interesanți.
„Ne uităm doar la note și examene”
- Dacă i-ai întreba pe elevii de azi „de ce mergi la școală?”, ce răspunsuri crezi că ai auzi?
- Depinde mult de școală și de cultură, dar mă tem că răspunsurile ar fi deprimante: să iau note bune, să trec examenele, să-mi iau un job. Și au dreptate, pentru că așa li se prezintă școala.
E trist, fiindcă se întâmplă și alte lucruri în școală - ne schimbăm, creștem ca oameni, dar rareori ne concentrăm atenția pe acestea. Ne uităm doar la note și examene.
Mi-aș dori ca elevii să vadă și aceste transformări, pentru că, după ce termini școala, realizezi că lucrurile pe care le considerai cele mai importante (examenele, notele) sunt, de fapt, cele mai puțin importante. Dai examenul, grozav, mergi mai departe. Dar nu are o valoare pe viață pentru tine.
- Cum pot școlile să se concentreze mai mult pe ceea ce elevii valorizează și pe ceea ce îi interesează? Și cum ajungem la cei aparent dezinteresați?
- Problema e obsesia pentru rezultate. În multe sisteme, dacă nu ai rezultate bune, ești deja descurajat. Dar rezultatele nu sunt locul unde se întâmplă învățarea; procesul este esențialul.
Cred că trebuie să revenim la un sistem care valorizează procesul de învățare, de creare, de explorare. Asta îi implică pe toți elevii și nu-i separă între „cei buni” și „cei care nu reușesc”.
Dacă o faci cum trebuie, cu metode precum PBL (n.r - project based learning = învățarea prin proiecte inspirate din viața reală), obții o implicare uriașă, pentru că le dai elevilor autonomie: „Uite, ai o problemă interesantă. Vreau să încerci s-o rezolvi. Poți s-o rezolvi cum vrei tu.” Asta deschide posibilitatea de a face alegeri, de a lucra pe direcții care îi interesează.
„Dacă accentul rămâne pe rezultate, elevii vor apela la instrumente ca ChatGPT”
- Ai lucrat în învățământ în UK, Italia, Serbia, Norvegia. Ce provocări universale vezi în sistemele de școală din lume, astăzi?
- Pentru profesori, problema constantă e volumul uriaș de cerințe, venite de sus. O altă problemă universală este cariera: dacă ești un profesor excelent, singura cale de „progres” este să ieși din clasă. Ce înseamnă asta? Cei mai buni profesori sunt împinși afară din activitatea de predare, adică exact de acolo de acolo unde ar trebui să fie.
Adesea, cei care ajung în conducere nu sunt acolo pentru că au abilități de management, ci pentru că e singura opțiune de avansare în cariera lor. Rezultatul: conducere slabă și profesori frustrați.
În opinia mea, cei mai bine plătiți dintr-o școală ar trebui să fie cei mai buni profesori de la clasă. Din păcate, n-am văzut încă o școală unde să fie așa.
Pentru elevi, provocarea principală este tehnologia. La început au fost telefoanele, acum este AI-ul. Dacă accentul rămâne pe rezultate, elevii vor apela la instrumente ca ChatGPT. Dar dacă revenim la accentul pe proces, motivația de a trișa dispare.
- Ce diferențe culturale ai observat în felul în care societățile privesc educația sau școala?
- Statutul profesorilor diferă enorm. Doar câteva țări le oferă un statut important, în restul sunt tratați prost, plătiți prost, supracontrolați.
În unele locuri, educația se bazează aproape exclusiv pe cunoștințe, testare și memorare. E un mod slab de a pregăti oamenii și de a dezvolta societatea. Există și exemple pozitive, dar încă prea multe țări rămân blocate în acest model.
De asemenea, diferă și modul în care profesorii își văd rolul în clasă, unii îl percep ca pe ceva ce trebuie să controleze cu autoritate iar poziția lor e fragilă, alții sunt mai relaxați, mai dispuși să fie la același nivel cu elevii.
În România am observat că există o preocupare a profesorilor pentru statut, ceea ce cred că are și o dimensiune socială mai largă, dar și legătură cu modul în care școlile sunt organizate. Există adesea o grijă legată de ierarhie și statut, atât în relația profesor–elev, cât și între profesori. În alte țări, cum ar fi Serbia, acest aspect este mai relaxat, mai puțin formal.
- Din experiența ta, ce observi cel mai des în formarea profesorilor? Și, ideal, ce rol ar trebui să aibă un profesor în clasele de azi?
- Formarea profesorilor e un proces interesant. Există această idee, și cred că e destul de adevărată, că unii dintre cei mai dificili cursanți sunt chiar profesorii. Când devin „elevi”, afișează adesea comportamentele pe care le critică la propriii lor elevi.
Așa că ajung adesea să le spun: „Gândiți-vă, ar fi în regulă să vedeți asta la elevii voștri?”
Un alt lucru pe care îl observ frecvent este tendința profesorilor de a grăbi procesul de rezolvare a problemelor. În munca de zi cu zi sunt presați să găsească soluții rapide, așa că le devine inconfortabil să petreacă timp explorând o problemă, să accepte incertitudinea sau să încerce mai multe direcții.
Rolul profesorului în clasă e complex. Nu cred că există un singur rol. Cred că rolul trebuie să se schimbe în funcție de ce se întâmplă: uneori e sursă de cunoaștere, alteori facilitează învățarea, alteori evaluează.
Ne întoarcem la întrebarea „de ce mergem la școală?”. Plecând de la răspunsul pe care îl are fiecare la întrebarea asta, atunci, în mod firesc, rolul profesorului e să facă acel lucru să se întâmple.
Dacă scopul școlii e să găsim o cale de a fi acasă în lume și de a trăi o viață bine trăită, atunci acela e rolul profesorului. Nu înseamnă că va reuși mereu și nici că e singura persoană din viața ta care încearcă asta.
Dar ăsta ar trebui să fie rolul: să te ajute să intri într-o lume socială, să te ajute să te întâlnești cu tine însuți.
- Ai menționat că educația e multidimensională. Ce înseamnă asta?
- Cred că există trei mari aspecte ale educației.
Primul este ceea ce eu numesc „echipament pentru viață”, adică dobândirea de cunoștințe, competențe, atitudini și capacități. Este partea la care ne gândim de obicei când vorbim despre școală: să înveți lucruri, să știi să citești, să înțelegi cum funcționează lumea.
Al doilea aspect este intrarea într-o lume socială. Lumea nu a fost creată pentru tine și nu îți datorează nimic. Există grupuri, culturi și tradiții diferite care se intersectează, iar la școală le întâlnim și învățăm despre locul nostru în istorie, în societate și în cultură.
Iar ultima dimensiune este întâlnirea cu sinele. Pentru că atunci când merg la școală, am lucruri pe care mi le doresc și lucruri de care am nevoie. Toate acestea intră în contact cu ceilalți. Astfel învăț că pot face alegeri, dar că aceste alegeri vin cu responsabilități. Și că am libertate, dar, uneori, când aleg să fac ceva, există opoziție sau rezistență. Și, în acest fel, încep să înțeleg cum să fiu în lume.
Așadar, cred că acestea sunt cele trei dimensiuni ale educației: echipament pentru viață, intrarea într-o lume socială și întâlnirea cu sinele.
Putem face aceste lucruri și în alte părți – acasă, cu prietenii. Dar școala este locul unde toate cele trei se reunesc. Și cred că asta face școala unică.
Profesorii „nu mai trebuie să fie experții care dețin toată informația”
- În ce privește rigiditatea pe care o întâlnim în școli, mulți oameni consideră că școlile nu ar mai trebui să ofere doar informații, ci și să îi ajute pe elevi să-și construiască identitatea și să se pregătească pentru viața din secolul XXI. Din punctul tău de vedere, cum putem face această transformare?
- Cred că este corect. Când am predat profesorilor, obișnuiam să desenez o piramidă: baza reprezenta „cunoștințele”. Așa a fost văzută școala timp de decenii. Dar cred că acea parte ar trebui acum să fie cea mai mică, pentru că informația e mult mai accesibilă.
Nevoia de a memora a scăzut. Mai important este: poți evalua acele informații? Le poți judeca, verifica, folosi? Dacă nu, nu contează cât știi, ești doar bun la teste de cultură generală. Ceea ce contează este ce poți face cu cunoștințele.
Această tranziție poate fi ușoară pentru profesori: nu mai trebuie să fie experții care dețin toată informația, ci pot crea activități practice, ceea ce e mult mai eliberator și mai aproape de motivul pentru care au ales să predea. Nu ne facem profesori pentru că suntem cei care știu cele mai multe lucruri.
Partea dificilă este evaluarea. Cel mai simplu este să măsori ce știe cineva: pui întrebări, bifezi răspunsuri, dai o notă. Dar ceea ce face educația valoroasă e și cel mai greu de evaluat, ceea ce are cea mai mică valoare e cel mai ușor de evaluat.
Provocarea este să schimbăm evaluarea atunci când accentul nu mai e pe cunoștințe. În afara școlii, oamenii sunt evaluați pentru ce pot face. Dacă vrei să vezi cât de bun e cineva ca bucătar, nu îi dai un test scris. Putem folosi portofolii, prezentări, evaluări holistice de durată.
De aceea, cred că e o scuză comodă să spui „e prea greu de evaluat așa ceva”. Trebuie doar să ne gândim mai bine și să investim timp.
- Programele școlare, mai ales la nivel național, se schimbă încet. Cum pot rămâne ele relevante într-un viitor atât de incert?
- Cred că trebuie să schimbăm ceea ce le cerem profesorilor. Dacă predarea se concentrează pe procese, abilități și competențe, iar profesorii au libertatea de a alege conținutul, pot menține cursurile relevante alegând materiale actuale. Substanța reală a cursului nu se schimbă.
De exemplu, la filozofie trebuie să discut tema „a fi om”. O pot aborda în multe moduri. Este mereu important să ne gândim ce înseamnă să fii om. Asta nu s-a schimbat de 2000 de ani încoace. Dar pot discuta și despre inteligența artificială, un subiect foarte actual și contemporan care oferă o nouă cale de explorare.
Dacă am libertatea de a adapta conținutul, păstrând accentul pe competențe și aptitudini, putem găsi un echilibru între actual și fundamental. De fiecare dată când avem conținut fix, rămânem în urmă. În momentul în care un curriculum e revizuit și trimis profesorilor, deja devine depășit. Trebuie deci să le dăm libertatea de a menține cursurile actuale prin conținut, în timp ce curriculumul se concentrează pe esențial.
Astfel, profesorii se pot orienta spre ceea ce îi interesează pe elevi și pot adapta cursurile la nevoile lor. Trebuie să fim mai puțin rigizi în privința conținutului, să le dăm mai multă libertate profesorilor și să ne bazăm pe judecata lor.
Asta înseamnă să le dăm profesorilor autonomie, lucru la care unele sisteme de învățământ opun rezistență. Dar nu cred că există altă opțiune, dacă vrem ca școala să fie actuală și cu sens pentru elevi.
„Esențialul este relația umană din clasă”
- Dacă ar fi să dai un singur sfat profesorilor care vor ca școala să aibă mai multă relevantă, care ar fi acela?
- Să înțeleagă că scopul principal al școlii este să-i ajute pe oameni să-și trăiască viața. Când credem că școala e doar pentru materii, diplome sau note, încetăm să-i mai vedem pe elevi ca pe niște oameni și îi tratăm ca pe niște numere într-un tabel. În acel moment, educația cu sens dispare.
Sigur, examenele sunt necesare, dar secundare. Esențialul este relația umană din clasă. Dacă nu-ți place asta, probabil predatul nu e pentru tine. Educația reală cere prezență și relație. Mulți profesori simt asta, dar se lovesc de obstacole.
