Vi s-a întâmplat vreodată să vă gândiți că într-o anumită situație v-ați purtat de nota 4? Sau de nota 8? Sau de nota 10, caz fericit? Poate ați mers la un interviu, aveați totul bine gândit, erați siguri sau sigure pe voi, dar după încheiere, v-ați spus: Doamne, ce prost m-am descurcat! Apoi, surpriză, rezultatul să fie pozitiv, mai presus decât așteptările voastre. Poate, din contră, ați avut o discuție cu cineva, pentru care v-ați pregătit emoțional. Aveați de clarificat niște lucruri care țineau de raportul dintre voi, raport care, cu siguranță, era o sumă de interacțiuni, un întreg de acumulări, în timp.
Programele de formare, dincolo de scopul pe care îl au, acela de a le dezvolta cadrelor didactice diverse competențe profesionale, au și un alt avantaj: permit schimbul de idei. În ultimele săptămâni, în calitate de formatori ai programului „Introducere în educația media pentru profesorii de limba și literatura română și discipline conexe din unitățile de învățământ liceal”, în contextul în care vorbeam despre ceea ce conferă valoare de știre unei informații (prin valoarea de știre înțelegem calitatea unui fapt ori a unui eveniment de a fi suficient de interesant pentru a fi raportat în buletinele de știri), am adus în discuție incidentele din Serbia, concentrându-ne pe primul, în care un copil de 13 ani a ucis opt elevi și un agent de pază dintr-o școală din Belgrad.
Dacă vrei, poți. Dacă înveți, vei reuși. Cine e serios și muncește, îi va fi mai bine. Am auzit aceste marote de nenumărate ori. Cel mai recent, ministrul educației, Sorin Cîmpeanu, spunea despre copiii ce provin din familii sărace că dacă învață, pot cumula bursa socială cu cea de merit, iar asta să fie o motivație suficientă pentru părinți „să trimită copilul la școală, nu la muncă”. Am ales să vorbim astăzi despre măsurile de combatere a abandonului școlar, adesea prezentate ca un panaceu, dar care nu pot trece nici drept plasture. Și despre disprețul de a da, de la înălțimea privilegiatului, greutate voinței înaintea putinței.