Am întrebat oameni care vor să schimbe educația către ce își doresc să evolueze sistemul de învățământ din România.
Poveștile. Poveștile le plac în egală măsură celor mici și celor mari. Vindecă, educă, motivează. Ce e, în fond, altceva, întreaga istorie, întreaga lume, în existența ei diacronică, decât o narațiune? Nimic nu există în afara unei narațiuni, iar poveștile, în formele pe care le-a consacrat teoria literară, fie ca povestiri, basme, parabole sau legende, fie în altele, corelative, sunt narațiuni paideutice, ne învață cum să trăim, cum să alegem binele de rău, pe ce să punem preț și de ce să ne ferim.
În prima săptămână la catedră a vrut să-și dea demisia dintr-o școală unde, ca să chiulească de la ore, elevii o încuiau pe directoare în clasă. A rămas, gândindu-se la avantaje. A crezut că va avea mai mult timp liber, dar a ajuns să lucreze și în weekend. A întâlnit adesea părinți care veneau direct și îi cereau note mari pentru copiii lor, că „nu are oricum nevoie decât de diplomă”. Și directoarea școlii punea presiune pe ea să dea note mai bune. A devenit parte dintr-o anchetă DIICOT pentru descoperirea furnizorilor de substanțe care ajungeau la elevi. Este experiența a patru ani la catedră pentru o profesoară care a plecat în mediul privat. „Eu nu am putut să fiu profesor, psiholog, psihiatru, polițist, contabil, secretar și agent de pază simultan.”