Apă, săpun și absorbante. Cum transformă liceenii din România rușinea menstruală în putere civică

Cele 27 de scaune din sala de pe strada Christian Tell din București sunt așezate într-un semicerc atât de strâns încât ești aproape forțat să te conectezi cu cel de lângă tine. Aici nu există catedre masive din lemn și nici bănci aliniate milimetric. Dacă trebuie să ceri un pix, trebuie să privești oamenii în ochi.

Alexia Ioniță are 17 ani și este elevă în clasa a zecea la un liceu din București. Pașii ei de-abia ating podeaua atunci când intră, alegându-și rapid un scaun într-un colț pentru a examina camera dintr-o singură mișcare. Își fixează imediat privirea în ecranul telefonului, ca adăpost temporar pentru evitarea eventualelor discuții cu cei din jur. Povestește că nu vrea să ocupe prea mult spațiu – nici fizic, și cu atât mai puțin emoțional. Recunoaște singură că nu e o fire sociabilă, iar primele minute au pus-o la-ncercare: „Cel mai probabil toate trei deodată le-am simțit: scepticism, curiozitate și emoții”, mărturisește Alexia. În aerul dimineții plutește o stânjeneală specifică adolescenților care împart o încăpere pentru prima dată: gesturile sunt prudente, strângerile de mână sunt formale, iar privirile caută constant refugiul în podea.

Până la lăsarea serii, acești copii vor trece printr-un laborator intens de deconstrucție a rușinii și de formare a puterii civice.

Studiu de fezabilitate pentru demnitate

Evenimentul care îi aduce împreună poartă pe documentele oficiale un titlu atipic, scris cu roșu aprins: „Non-conferință”. Oana Constantin, vicepreședintă și coordonatoare de advocacy la Asociației Iele-Sânziene, alături de Ioana Ciuhan, fondatoarea și președinta organizației, explică decizia: asociației nu îi plac formatele rigide. Au dorit un context pentru tinerii din programul lor de advocacy, majoritatea din afara capitalei, în care să deconstruiască dinamica clasică de putere. 

„A dispărut atmosfera aceea îngreunată, de parcă eram la școală”, avea să simtă Alexia după primele cuvinte ale Oanei.

Non-conferința anticipează Ziua Internațională a Igienei Menstruale. Marcată global pe 28 mai pentru a reflecta matematic media unui ciclu (28 de zile) și a unei sângerări (5 zile - deci luna a cincea), ziua are ca scop o lume lipsită de stigmat, „period friendly”.

Dar până la acel ideal, tinerii se lovesc de realitatea școlilor din România. Un sondaj realizat de Iele-Sânziene în perioada martie-aprilie 2024, pe un eșantion de 2.253 de elevi de gimnaziu și liceu, expune dimensiunea exactă a problemei. Din totalul respondenților, 89% sunt persoane cu menstruație. Pentru aceștia, mediul școlar devine atât de ostil încât 82% recunosc că dacă ar putea alege, ar prefera să rămână acasă în zilele cu menstruație din cauza disconfortului uriaș. 

Când vine vorba de soluții, 97% din toți participanții la sondaj sunt de acord că produsele de igienă menstruală trebuie să fie gratuite în instituțiile de învățământ.

„Cum ar fi să mergem la cabinetul medical pentru hârtie igienică?”

La școală, rușinea e omniprezentă, povestește Alexia. Deși în cercul ei de prietene subiectul este discutat fără filtre, ușa liceului transformă peisajul. „La școală ar fi în special băieții care nu sunt deloc normalizați cu termenul de menstruație și care fac mișto. Sunt puși numai pe glume”, spune ea. Colegele ei devin experte în iluzionism: învață să-și ascundă absorbantele în mâneci și să meargă la baie cu pași mărunți, simțind vinovăție pentru propriul corp.

Cel mai periculos mit din societatea românească, explică Oana, este iluzia că menstruația este strict o problemă individuală față de care nimeni nu trebuie să își asume responsabilitatea. Mitul care alimentează mai departe comportamente absurde din partea decidenților. Când asociația și elevii au cerut montarea dozatoarelor cu absorbante gratuite în băi, ca răspuns, conducerile școlilor au ridicat ziduri birocratice.

Unii directori le spun copiilor că amplasarea absorbantelor la baie este o acțiune „ilegală”. Alții cer solicitări oficiale, formulate exclusiv de entități juridice cu cod fiscal, pentru informații banale solicitate de asociații sau tineri inițiatori, cum ar fi numărul total de elevi dintr-un liceu. Apoi, mai este situația în care produsele ajung încuiate la cabinetul medical, ascunse. „Cum ar fi să mergem la cabinetul medical pentru hârtia igienică sau pentru săpun?”, întreabă retoric Oana Constantin, vicepreședintă și coordonatoare de advocacy Iele-Sânziene, retoric.

„Sunt prima femeie din familia mea care are puterea să aleagă ce vrea”

Prima sesiune a zilei, provoacă participanții să răspundă la o întrebare: „Cine are puterea de a schimba lucrurile?”. Tinerii realizează pe echipe o „Diagramă a Puterii”. Ioana și Oana știu că adolescenții se simt adesea neputincioși în fața aparatului politic și administrativ. Dacă acești tineri asimilează neputința ca pe o realitate definitivă, sistemul birocratic a câștigat partida.

Pentru Alexia, sesiunea funcționează ca un comutator ce luminează o încăpere până acum întunecată. Dacă ieri eleva era convinsă că directoarea școlii deține controlul absolut, exercițiul îi schimbă perspectiva asupra ierarhiilor: rolul Ministerului Educației, influența părinților și, cel mai important, propria ei contribuție. „Contează cum spui cuvintele, cum le pui în propoziție”, explică adolescenta. „Când abordezi un subiect cu argumentele corecte, doar prin cuvinte reușești să mobilizezi oamenii”.

Noua conștientizare capătă profunzime odată cu „Constelația umană”, un exercițiu preluat dintr-un curriculum american de educație sexuală – la care asociația a lucrat în cadrul unui fellowship.

Alexia o observă pe Maria. Fata poartă piercing-uri și are tatuaje la vedere. Alexia ar fi putut jura că nu au absolut nimic în comun. Dar apoi, Maria ia cuvântul și deschide o fereastră către istoria de familie, una care reflectă trauma generațională a femeilor din România. Bunica ei purta batic din obligație socială, iar mama ei „ar fi fost efectiv linșată dacă ar fi rostit cuvântul ciclu” în public. Trăgând aer în piept, Maria declară: „Eu sunt prima femeie din familia mea care are puterea să aleagă ce vrea, până și faptul că nu port sutien sau că am tatuaje”. 

Imediat cum se dă pauza, Alexia lasă telefonul și taie grăbită sala direct spre Maria. Nu mai avea nevoie de scutul de la început. Se oprește-n fața ei și-i spune: „Simt că împărțim aceeași poveste și că avem multe lucruri în comun”. 

Din spatele activității, Ioana Ciuhan privește această apropiere și o așază într-o perspectivă de ansamblu. Ea susține că exercițiul aduce la suprafață adevărul: experiența menstruației nu este doar o chestiune personală, ci una profund politică, dictată istoric de un sistem patriarhal care a controlat mereu corpul feminin. Pentru fondatoarea Iele-Sânziene, a refuza rușinea înseamnă, de fapt, a revendica puterea.

Menstruația nu se trece la absențe

Cu scuturile lăsate jos, grupurile primesc misiunea să deseneze de la zero spații „period friendly”. 

În România, cerințele lor de bază arată cât de jos este ștacheta. Deși Normele de igienă aplicabile unităților de învățământ stipulează clar accesul la apă caldă, prosoape de hârtie, săpun și coșuri de gunoi cu capac, acestea lipsesc frecvent, reprezentând un lux pentru elevii de liceu, adaugă Oana. 

Pe foile albe, printre markerele împrăștiate prin sală, copiii transformă lacunele sistemului într-o demonstrație de empatie și design social. Ei cer lucruri care par banale, dar care schimbă radical confortul: cabine cu încuietori funcționale și spațiu suficient de mișcare, oglinzi verticale pentru a-și putea verifica hainele fără teamă, și luminozitate adecvată.

Grupul Alexiei împinge viziunea și mai departe, cerând o clasă specială de recuperare pentru cei cu dureri menstruale. Un spațiu cozy cu bean bags și televizor, unde un adolescent să aibă 30 de minute de odihnă fără teama unei absențe la catalog. Schițele lor detaliază sertare aprovizionate cu ibuprofen și plasturi termici – medicamente banale care, în liceele lor, lipsesc din cabinetele școlare.

Asociația Iele-Sânziene nu a lăsat aceste idei doar pe foaie. Soluțiile au fost lansate azi, de Ziua Internațională a Igienei Menstruale, printr-o Scrisoare deschisă adresată Ministerului Sănătății. Prin acest demers solicită includerea produselor menstruale în Normele de igienă, alături de apă și săpun. Susținută de Consiliile Județene ale Elevilor și de Coaliția pentru Egalitate de gen, această modificare ar responsabiliza conducerile școlilor, explică Ioana Ciuhan, fondatoarea și președinta Iele-Sânziene. 

Revoltată de indiferența structurală, Alexia compune în timpul orelor de lucru un manifest civic – poezia intitulată sugestiv „Roșu”. Versurile ei descriu un „oraș ce doarme-n becuri obosite” și un „adevăr banal” care este constant ignorat. Ea surprinde durerea adolescentelor forțate să trăiască în nesiguranță: „Despre fetele ce-și sting fiorul, / Din lipsă de produse și nevoi”. Poezia sfidează teama constantă („Că pata roșie te va trăda”) și redefinește menstruația, văzând sângele purtat nu ca pe o rușine, „ci putere și destin etern”.

Armura de luni dimineață

Când soarele de mai apune și scaunele din semicerc sunt împinse pentru a face loc plecării, în  șoapte și schimburi de conturi de Instagram. Liniștea stângace de dimineață pare că nici n-a existat. 

Luni dimineață, când va păși din nou pe poarta liceului, Alexia nu va ține-n mâini un nou adevăr, dar va avea acum curajul să îl spună cu voce tare. Înainte de această zi, siguranța ei se oprea la granița cercului restrâns de prietene, în timp ce pe holurile școlii rămânea activ reflexul de a șușoti în discuțiile despre menstruație.

Dintr-o elevă retrasă care folosea telefonul ca scut, pleacă acasă cu o misiune colectivă. De acum, promite să le ceară colegelor să lase la o parte absorbantele ascunse în mânecă, deoarece igiena în școli e o normalitate. Cât despre băieții care consideră corpul ei o glumă, armura este deja consolidată: „Ei nu trec prin această experiență în fiecare lună. Noi știm cel mai bine prin ce trecem și nu avem nevoie de aprobarea lor”.

Ioana consideră că succesul unui astfel de demers de advocacy nu se măsoară doar în legi modificate; adevăratul succes a avut loc în clipa în care acești tineri au refuzat să mai fie complici la tăcere. „Politicile publice urmează schimbările culturale”, spune ea. 

Puterea dintr-un nod de brațe

Înainte ca grupul să se împrăștie spre trenurile care îi vor duce înapoi în realitatea școlilor din România, Alexia o privește pe Maria. Face doi pași rapizi în față și, tremurând, o prinde pe fata cu tatuaje într-o îmbrățișare strânsă. În secunda următoare, alte două adolescente li se alătură, într-un nod de brațe.