Încă de pe vremea anilor mei de școală, acum două decenii și ceva, acest proverb avea un parfum desuet și ușor penibil, iar acum sunt sigură că generațiile Z sau Alpha l-ar înregistra ca profund cringe, un boomerism lipsit de relevanță. Numiți-mă middle aged, dar eu mi-aș dori să știu să fac ceva practic, ceva de meseriaș, și dacă aș avea un copil în zilele noastre i-aș asigura nu numai un nivel de educație teoretică, dar și abilități practice sau tehnice care să-i ofere o plasă de siguranță ce nu poate fi înlocuită de automatizare și inteligențe artificiale.
Nu consider că sună prăpăstios, ci realist faptul că revoluția AI este o certitudine care va aduce, mai devreme mai degrabă decât mai târziu, schimbări profunde pe piața de muncă și în felul în care ne putem câștiga existența. O existență care, dacă e să judecăm după afirmațiile unor lideri de megacorporații tech cum ar fi Sam Altman sau Peter Thiel, consumă multe resurse timp de zeci de ani fără să aducă profit și, în general, este extrem de imprevizibilă din cauza unor lucruri ca, nu știu, liberul arbitru, individualitate, plăcere, loialitate față de familie și prieteni, nevoia de timp liber și alte mici „neajunsuri” care pot face din oameni niște unelte enervant de neoptimizate și greu de controlat.
Un raport al companiei Anthropic publicat în luna martie a acestui an analizează destul de în detaliu ce domenii sunt cele mai afectate deja de introducerea AI și ce domenii prezintă un potențial încă teoretic, dar realizabil într-un scurt timp, dată fiind dezvoltarea foarte rapidă, de ordinul lunilor, săptămânilor chiar, a tehnologiei.
Pe lista de joburi care deja suferă putem aminti: operatori de introducere de date, redactori de conținut generic (de exemplu descrieri de produse sau postări simple pe social media), traducători de texte simple, recepționeri, asistenți administrativi care răspund de programări, contabili, asistenți juridici, analiști de date, personal HR care selectează CV-uri…
Nu pare la prima vedere o listă cu multe joburi foarte interesante sau prestigioase. Cum suntem vrăjiți de ceva timp de alura importanței și prestigiului întoarcem privirea de la aspectele sau ocupațiile mai puțin strălucitoare, dar care pentru mulți pot face diferența dintre sărăcie și un trai relativ decent.
Imaginați-vă că o aveți pe verișoara mai îndepărtată Veronica, crescută la țară, și pentru care postul de recepționeră la o clinică dentară din cel mai apropiat oraș de provincie este deja cu zece clase peste alternativa de a rămâne cu soțul alcoolic la țară. Sau că îl aveți pe verișorul David, care tocmai a terminat facultatea și a reușit să găsească un job entry level la o corporație, sperând să facă ceva experiență bună de trecut la CV pentru a putea evolua în carieră. Sau nepoata vecinei, Marilena, care se întreține pe parcursul facultății printr-un job la un call center. Toți aceștia și nenumărați alții riscă să aibă o viață foarte complicată în viitorul apropiat.
Pe lista care arată domeniile afectate încă în mod teoretic, dar sigur, apar însă și sectoare considerate foarte aspiraționale, cum ar fi IT, programare, management, finanțe și afaceri, arhitectură, design și inginerie, artă…
Desigur, vocile liniștitoare ne asigură că oamenii nu vor fi complet înlocuiți sau considerați irelevanți, că afectate sunt în principal joburile entry-level, că echipele vor deveni doar mult mai mici, formate din câțiva specialiști cu abilități diverse și mai multă experiență… Dar asta îmi sună ca introducerea unui nivel extrem de competitivitate pentru câteva poziții și crearea unui sistem în care este cvasi imposibil să acumulezi experiență.
Dacă dispar foarte multe poziții entry-level, cum intră în domeniu un proaspăt absolvent de facultate, cum acumulează acea experiență necesară? E ca și cum ai tăia primele trepte ale unei scări și te-ai aștepta totuși ca oamenii să urce până în vârf.
Sună ca și cum foarte mulți oameni vor rămâne pe dinafară, existând mult mai puține joburi disponibile, și ce se va întâmpla cu societatea atunci când rata șomajului și sărăcia vor afecta încă și mai mulți oameni decât acum?
Pe lista publicată de Anthropic apar însă și sectoare puțin afectate, cum ar fi construcțiile, instalațiile (electrice sau sanitare) și mentenanța, mecanica, agricultura, serviciile de curățenie, serviciile de îngrijire personală (frizerie, manichiură…), Horeca, sănătatea, educația, domenii care, (în afară de sănătate), printr-o ironie a sorții, s-au bucurat le noi de foarte puțin prestigiu, investiții sau promovare în ultimii zeci de ani.
De ce nu ar fi cunoașterea și practicarea unei meserii o opțiune viabilă pentru un viitor incert și care pune serios sub semnul întrebării calitatea noastră umană și capacitatea noastră de a supraviețui?
De foarte mult timp funcționează tacit în societate percepția că numai o educație teoretică ce poate duce la o profesie de prestigiu – „IT-ist”, programator, avocat, judecător, „manager” etc. contează. În zilele noastre isteria națională a examenului de Evaluare Națională aduce la burnout mii de elevi și la faliment mii de părinți care investesc în meditații, cu câte doi profesori diferiți la o materie, totul în goana după un loc la un liceu „de top”.
„O să ajungi la liceul tehnic!” sau „O să ajungi la școala profesională!” sunt cele mai amarnice insulte și formule de băgat o spaimă cruntă în bieții adolescenți care abia pot supraviețui din cauza meditațiilor și temelor și presiunii enorme.
Există acum o mare probabilitate ca acești tineri care muncesc pe brânci ani de zile să intre la licee prestigioase, urmate de facultăți prestigioase, în speranța de a accede la domenii prestigioase, IT, finanțe etc. să ajungă șomeri foarte bine educați din cauza competiției extreme pentru puține poziții în aceste domenii.
Cum a ajuns învățământul profesional și tehnic Cenușăreasa educației în România cred că ține foarte mult de niște fantasme pe care societatea le-a dezvoltat după Revoluție. Pe fondul atracției pentru prestigiu și statut elevat s-a produs și o respingere a idealizării „muncitorului”, percepută ca ținând de epoca comunistă și propaganda ei. Toată lumea se săturase de glorificarea muncitorului care trudea pentru îndeplinirea planurilor cincinale în patru ani jumate în fabrici și uzine și această imagine nu se mai preta noilor orizonturi occidentale capitaliste.
În ultimii 15 ani interesul a crescut pentru job-uri care țin de universul digital, divorțate încă și mai mult de concretul și practicalitatea vieții. Tinerii au început să viseze să lucreze „în IT”, să devină „nomazi digitali”, să le iasă scheme profitabile în crypto sau să fie propulsați rapid către faimă devenind influenceri, youtuberi, tik-tokeri.
Apariția și dezvoltarea extrem de rapidă a inteligenței artificiale face să se prăbușească în mare parte acest vis digital. Într-o lume digitală umanul pur și simplu nu poate concura cu o entitate complet nativă acesteia. Oricât de adaptate ar fi noile generații, aclimatizate din fașă cu tehnologia, ele fac parte din rasa umană, rasă umană care, după calculele cinice al lui Sam Altman și altora ca el, are nevoie de resurse imense de hrană, educație etc. pentru cel puțin 20 de ani înainte de a putea „produce” ceva. Și AI are nevoie de resurse imense care distrug Planeta, dar reprezintă o unealtă extrem de profitabilă, și pentru megacorporații este infinit mai profitabil și mai ușor de gestionat.
Aceiași tineri crescuți din fașă cu, și în multe cazuri, de către, tehnologie și internet vor fi în mod paradoxal întâii trădați de această lume pe care o credeau a lor, în timp ce „lumea reală” le scapă din ce în ce mai mult printre degetele amorțite de la atâta scrolling. Pentru a-i susține și pentru a evita un colaps social, mai ales într-o țară ca România, unde mii de tineri din mediul rural, minoritar sau urban sărac sunt deja în mare parte lăsați pe dinafară, este imperios necesar ca educația să se reorienteze spre reintroducerea acumulării și de abilități practice sau tehnice, spre învățarea și practicarea unei meserii, iar societatea să scoată de la naftalină și să revalorizeze vechiul proverb „Meseria e brățară de aur”.
