Carte-manifest despre școala „alandala”, în care predau profesorii Țâfnă și Sever Nepriceputeanu, iar copiii învață cu capul în jos

Carte-manifest despre școala „alandala”, în care predau profesorii Țâfnă și Sever Nepriceputeanu, iar copiii învață cu capul în jos

Timișoreanul Zeno Daniel Șuștac, avocat de profesie și tată implicat în domeniul educației prin grupul de inițiativă pe care l-a fondat, a scris o distopie despre sistemul educațional „nu doar de la noi”, după cum ține să menționeze. Băiatul său de 11 ani care a inspirat și personajul principal, pe Logo, a fost primul său cititor și critic. În universul închipuit în „Alandalia”, programa școlară are materii ciudate, matematica este „întorsomatică”, istoria e „tristorie”, informatica e „înfiormatică”, iar cancelaria este păstorită de profesori precum domnișoara Strâmbă-Nas, domnul Sever Nepriceputeanu, doamna D. Ispravă, domnul Mâhnici Boceală. Am vorbit cu autorul cărții despre mesajele inserate în ficțiunea care poate fi citită deopotrivă de copii, părinți și profesori, dar și de miniștrii educației postdecembriste.

30.06.2023

de Andreea Archip

Zeno Daniel Șuștac este avocat în Baroul Timiș din 2002 și fondator și coordonator al grupului de atitudine „Părinții elevilor din România”. Este și expert în domeniul medierii transfrontaliere și formator în domeniul medierii. De curând, este și scriitor.

Volumul „Alandalia” a fost lansat ieri, 29 iunie, la Timișoara, dar urmează să aibă o lansare și în București. Este „o ficțiune care abordează într-un mod inedit și cu mult umor neajunsurile sistemelor de învățământ contemporane; o poveste-lecție adresată atât copiilor, cât și părinților și profesorilor, o lectură cu care se pot delecta cititorii de orice vârstă”.

Într-un interviu pentru Școala 9, autorul a povestit despre cartea în care a încercat să cuprindă toate tipologiile și lucrurile „alandala” din școală: profesorul dur și pe cel „pâinea lui Dumnezeu”, dar și pe făuritorul de politici publice, Conțopel Scrijelescu, în care s-ar putea regăsi și un ministru al Educației, și un inspector școlar. Marea lui obsesie fiind să taie din vacanțe și să lungească orele într-o luptă neobosită, „dar nu pentru substanță, ci pentru partea estetică, în care se pierde adevărata cale și se merge într-o direcție a orgoliilor personale și a jocului de imagine total nepotrivită pentru educație”, după cum spune autorul.

„Mulți profesori vor recunoaște porțiuni de «Alandalia» în activitatea lor profesională”

Școala 9: Aveți o activitate neobosită în zona reprezentativității părinților, putem înțelege ce v-a inspirat să scrieți o carte despre școală. Însă, de ce „Alandalia”? De ce e alandala școala?

Zeno Daniel Șuștac: E o satiră educațională în care parodierea, exagerarea, caricaturizarea sunt folosite din plin. Sigur că vorbim despre o distopie educațională, dar are și anumite frânturi și fragmente din sistemul educațional românesc care din nefericire, în foarte multe cazuri, este alandala, să folosesc un termen soft.

Cu siguranță, cartea va genera dezbateri și în cancelariile din România. Mulți profesori vor recunoaște porțiuni de „Alandalia” în activitatea lor profesională. Tărâmul Alandaliei este unul preponderent distopic, dar cuprinde elemente de realism educațional autohton în care, din nefericire, încă împărățește educația-pedeapsă.

Este de multe ori, și tot subliniem lucrurile astea noi, părinții, un loc al școlii-tortură, guvernat de reguli nechibzuite și de adulți nepotriviți, care nu văd un alt viitor posibil al educației.

Alandalia este un loc al experimentelor educaționale neinspirate sau chiar neghioabe, în care nu există plase de siguranță și nu există alternative. Dacă un singur profesor va reuși să decripteze mesajul cărții, misiunea mea a fost îndeplinită.

Cartea te îmbie să îndrăznești mai mult, să privești mai sus, să continui să visezi, dacă ești elev. Dacă ești profesor, te face să zâmbești, te face să apreciezi foarte mult ceea ce faci tu în viața de zi cu zi și să realizezi poate mai mult decât oricând impactul pe care îl ai ca om care formează asupra copiilor din fața ta.

carte Alandalia

„Educația de calitate poate fi făcută și cu zâmbetul pe buze, fără lacrimi în colțurile ochilor”

- Educația-pedeapsă și școala-tortură suscită în continuare dezbateri. Inclusiv oameni legați de școală susțin că ei sunt produsul școlii-tortură și că sunt bine, deci nu văd o problemă cu asta. Ce problemă vedeți dumneavoastră aici?

- Evident că nu abordarea brutală, indiferent ce înțelegem noi prin brutal, este calea de urmat pe tărâmul educațional.

Lucrul acesta este cert și cred că există un consens generalizat în lumea educațională. Educația de calitate poate fi făcută și cu zâmbetul pe buze, fără lacrimi în colțurile ochilor și fără o presiune nocivă. Dragostea de carte poate fi încurajată, cultivată, semănată și întreținută de dascăli care pun suflet în ceea ce fac.

Și aici mă întorc la carte. Unul dintre personaje este blânda doamnă D. Ispravă. Acest cadru didactic îi reamintește de fiecare dată personajului principal, Logo, cât de dragi îi sunt profesorii. El îi denumește, în stilul lui de copil de 11 ani, deschizători de minți. Știa că doamna respectivă, doamna D. Ispravă, îi vrea binele, observa că e alături de el, dar sunt niște reglaje aici.

Un alt personaj, Doamna Țâfnă, avea un loc special în inima lui Logo. Era construită dintr-un aluat mai tare, dar avea inimă de aur, punea atât de mult suflet, deși stilul era dur. Numele nu e întâmplător ales. De fiecare dată când un elev rezolva un exercițiu dificil, ochii îi erau inundați de o bucurie greu de imaginat și greu de ascuns. Credea că vocea autoritară și replicile tăioase erau stimulul de care copiii aveau nevoie. Nu! Dar Logo, personajul principal, observa zbaterea ei, efortul și faptul că este de partea lui, de partea lor.

În Alandalia, copiii stau în cap până învață suficient de mult ca să vadă lumea corect

Logo studiase cu atenție instrumentele pe care le folosea acest adult educator din fața lui și observase că sunt instrumente nepotrivite. Cu toate acestea, își ghida elevii de generații pe drumul corect, în direcția potrivită.

Dar pentru băiatul de 11 ani, eroul cărții noastre, educația nu era despre pedepse, era despre bucuria cunoașterii. Era despre descoperiri minunate, despre satisfacția de a mai cuceri un vârf.

Această doamnă profesor de chimie - în carte, materiile au denumiri specifice, noi nu îi spunem în alandalia chimie, îi spunem inmie - doamna de inmie va ajunge în final la această concluzie.

În carte vorbim despre o „întorsogramă școlară”, nu despre programă școlară și aici este partea de satiră care va face deliciul cititorilor, cred eu, în special al celor din lumea educațională.

Vă dau câteva exemple: nu e matematică, e întorsomatică, nu e informatică, e înfiormatică, nu e educație fizică, e educație fixică. În distopia pe care am propus-o, veți vedea copiii stau în clase în întorcătoare, un fel de paturi legate pe pereți în care copiii stau cu capul în jos.

Exista o regulă în Alandalia care spunea că lipsa educației ne înfățișează lumea cu susul în jos. Și soluția găsită de mai marii zilei era statul în cap. Elevii erau obligați să privească lumea stând în cap că doar așa o vor înțelege, pentru că lumea era cu susul în jos și doar după ce vor dobândi educația necesară vor fi capabili să privească lumea așa cum este ea în realitate.

- Acest limbaj, redenumirea materiilor, mă duce cu gândul la lumea copilăriei noastre, când noi foloseam limba păsărească pentru a da o replică lumii adulte. Dumneavoastră de la ce ați plecat atunci când ați făcut această alandalia și cu denumirile disciplinelor?

- M-ați prins. Este și o incursiune în propria copilărie. Este o incursiune perpetuă în lumea celor mici. Sunt tatăl unui copil de 11 ani, exact vârsta eroului din cartea noastră. De foarte multe ori sunt de părere că hazul, umorul și gândirea pozitivă sunt căile prin care se poate răzbi mai ușor în sistemul educațional românesc contemporan.

Despre „zbaterea elevului în sistemul educațional contemporan”

- Cât v-a ajutat fiul dumneavoastră? Cât de mult v-a corectat din carte, v-ați consultat cu el?

- Cu siguranță el a fost primul și cel mai important critic al celor scrise în carte. Dacă efectul scontat s-a produs atunci când el a citit în premieră sunt convins că pentru generația lui și pentru generațiile mai mari va fi de interes lectura propusă.

Și haideți să vă spun ce l-a impresionat pe el! Cartea are triplă adresabilitate - profesor, părinți, elevi.

Din perspectiva copilului, comicul de nume, umorul de situație, firul poveștii, întoarcerile de situație, regăsirea în unele posturi și ipostaze. Toate aceste lucruri au generat interes pentru ducerea cât mai rapidă la final a întregului text și pentru descoperirea mesajului de la finalul cărții.

Mai spuneam că sunt și alte materii. Printre ele era și educația fixică în loc de educația fizică. Ea se desfășura în aceste întorcătoare și copiii făceau sport în sălile lor de clasă, dar fiind înlănțuiți în ustensilele respective. Aici vorbim despre o zbatere. Iarăși este un mesaj subliminal. Zbaterea elevului în sistemul educațional contemporan nu are adresabilitate obligatorie pentru sistemul educațional românesc. Are legătură cu educația în general și cu modalitățile uneori nepotrivite prin care ea este furnizată.

- Am găsit din numele pe care îl poartă profesorii tipologii și o oarecare universalitate, pentru că un Strâmbă Nas, un Nepriceputeanu, o Ispravă, un Mâhnici Boceală, Logoree Trâncănescu, toate astea le întâlnim peste tot în jurul nostru, nu doar în sala de clasă...

- Și peste tot există un Mare Ștaif, un cel mai de soi dintre cei mai de soi, care conduce întreaga lume alandala.

Cartea, până la urmă, prezintă lupta elevilor, dornici de carte, dornici de cunoaștere, cu un sistem educațional nepotrivit, luptă pe care la o scară mai mică sau mai mare o duc toți copiii, și din România și din altă parte.

„O pledoarie pentru introducerea stării de bine în școală”

- Ce putem totuși face pentru a fi mai potrivită școala cu copiii și nevoile lor de astăzi?

- Să identificăm calea proprie. De fiecare dată există o cale proprie, iar în labirintul educațional, pentru fiecare dintre noi există o cale de urmat. Nu este una universală, nu este una lipsită de provocări și obstacole, dar în momentul în care este stârnită această sete de cunoaștere și această dorință de acumulare, nimic și nimeni nu poate sta în calea ei.

- Poate că aici trebuie intervenit, pentru că și asta e o discuție eternă cu privire la școala românească, despre a nu-i distruge copilului dorința de a cunoaște... Cunoaștem atâtea metode din educația - pedeapsă care distruge de fapt curiozitatea, nu mai vrei să afli nimic de la un profesor care îți dă peste mână constant…

- Nu întâmplător am selectat anumite situații aparent amuzante, dar de fapt absurde în Alandalia, pentru că se regăsesc în viața școlară.

Cartea are foarte multe învățăminte și este practic și o pledoarie pentru introducerea stării de bine în școală. Eu v-am vorbit foarte mult despre mesajele din spatele acțiunii, dar pentru un copil de 10-12, pentru un adolescent de 14-16 ani e mai mult decât atât.

Este o poveste fascinantă, o satiră educațională în care un grup de copii temerari, în frunte cu Logo Trăncănescu, pledează pentru deschiderea minților, parodiază mijloacele educaționale nepotrivite. Desigur, vorbim despre ficțiune. Ficțiunea, cunoaștem foarte bine, e genul literar care solicită cel mai mult capacitatea intelectuală a cititorilor.

Avem aici statutul ingrat de alandopil. Alandopii sunt copiii din Alandalia. Au un statut ingrat, sunt obligați să urmeze anumite rigori nefirești. Există anumite stereotipii educaționale pe care temerarii, personajele cărții, încearcă să le depășească, respectiv să le schimbe. Există anumite reguli absurde.

Ei încearcă să lupte împotriva acestor reguli absurde, există o direcție greșită în mod tradițional. De asemenea, efortul lor iese și în direcția respectivă, există o liță de substanță evidentă și în direcția respectivă se îndreaptă cu toți. Există un formalism excesiv.

Pornesc de la o altă materie din școala andaleză și anume, științele pădurii. Științele pădurii era cea mai importantă materie din școala andaleză. Era o materie de soi, cu ștaif și toți părinții își susțineau copiii să se pregătească și să se perfecționeze și să se specializeze în domeniul științelor pădurii.

Există o singură problemă. În Alandalia nu existau păduri. Nimeni nu fusese niciodată într-o pădure.

- Cât de aproape de realitate…

- Dar preocuparea sistemului era de a aprofunda această știință care, la urma urmei, le era total inutilă, în condițiile în care în Alandalia exista o vegetație extraordinar de bogată, superbă, fascinantă, luxuriantă, dar nimeni nu avuse niciodată interesul, răbdarea, curiozitatea și inteligența de a o clasifica, de a o denumi și de a o pune în evidență.

Părinții din Alandalia nu-și pun întrebări

- Am avut o gustărică din cum e cancelaria alandaleză, cum sunt elevii. Dar cum sunt părinții?

- Părinții sunt atrași în acest joc și realizează mai puține lucruri decât realizează actorii principali, copiii. Până și ei sunt atrași de partea întunecată a educației din Alandalia.

Acasă, fiecare dintre ei amenajează întorsomate, respectiv acele întorcătoare care au dublă utilizare: în timpul studiului sunt paturi pe perete cu curele, iar în timpul odihnei se transformă în paturi obișnuite.

Până și acasă părinții susțin ideea. Aici e un mare paradox.

Toți părinții din Alandalia au urmat școala clasică, tradițională, în formatul cunoscut, bancă-școală, așa cum îl cunoaștem cu toții. Ideea întorsoșcolii, a întorcătoarelor și a educației de acest fel este o idee nouă, dar este o idee îmbrățișată de toți datorită - din perspectiva marelui Ștaif -, din cauza - dacă ne referim la disconfortul produs copiilor -, mai marilor zilei care experimentează acest mod de educație.

Ei nu se mai gândesc că prin ce au trecut ei este firesc să treacă și copiii, îmbrățișează acest mod educațional care nu are niciun fel de aplicabilitate și de testare în practică. Părinții cad într-o capcană. Mai mult decât atât, vorbim despre un fanatism educațional, pentru că nici măcar întrebări nu mai ridică niciun adult din Alandalia cu privire la modul în care se desfășoară educația, sunt atât de captați, convinși și atrași în povestea asta, încât așa văd normalitatea. Orice li se spune și orice decretează marele Ștaif, pentru ei e normalitate.

Vă dau trei-patru exemple:

  •  elevii învățau în întorcătoare cățărate pe pereți cu capul în jos;
  • mașinile erau conduse de cei aflați pe locurile din spate, iar cei din față le comunicau când să iasă, când să accelereze, când să se oprească, când să depășească;
  • școala avea forma unui butoi de murături. Mai marele zilei era un gurmand excepțional și inclusiv clădirea școlii era făcută după dorința politicianului zilei, nu după nevoile și interesele copiilor.
  • numele andalienilor erau obligatoriu opuse felului lor de a fi și avem aicea Sever Nepriceputeanu, pe care trebuie să-l înțelegem Priceputeanu, că era extrem de priceput profesorul respectiv;
  • becurile stâlpilor de iluminat erau orientate în sus, automobilele erau obligate să meargă în spatele pietonilor, nu aveau voie să-i depășească. Lucruri absurde care te atrag în poveste ca să descoperi universul fascinant al Alandaliei și să te regăsești tu, părintele-copil, acolo, să remarci cât de alandala e ce se întâmplă în jurul tău, dar mesajul de la final și cel de pe parcurs e că tu poți schimba lucrurile în bine, poți duce această luptă pentru că mai devreme sau mai târziu ai șansa de a schimba lucrurile, de aceea e o carte-manifest.

Orice obstacol ridicol sau absurd instituit de adulți acri, zeloși, caraghioși poate fi depășit.

Miniștrii educației care se pot regăsi în Conțopel Scrijelescu

- O carte din care fiecare poate să-și extragă propriul adevăr și învățătură. Vă aduc din nou în realitate. Suntem aproape de lansarea cărții, am numărat zeci de miniștri ai educației după Revoluție. Credeți că ar fi important ca măcar câțiva dintre ei să citească această carte?

- Și poate să se regăsească, pentru că avem o tipologie de personaj, Conțopel Scrijelescu. El merge în această zonă de conducere pe parte educațională. Este un personaj care avea câteva scopuri: să taie din vacanță, ăsta era scopul lui suprem, fericirea lui consta în ciupirea, în retezarea unor zile de vacanță. Dorința lui era de a mări în permanență durata orei de studiu, ajunsese la 55 de minute și 55 de secunde.

Era de părere că orice pauză în educație, orice vacanță, orice zi liberă este o pierdere care nu mai poate fi recuperată niciodată și ajungem aici la un paradox în care are loc o luptă, dar nu pentru substanță, ci pentru partea estetică, în care se pierde adevărata cale. Se merge într-o direcție a orgoliilor personale, a jocului de imagine total nepotrivită pentru educație.

Și aș vrea să vă și citesc un mic fragment: „Singuratică și tristă zace harta pe perete/ Catalogul o asistă împreună cu-n burete / Biblioteca nemișcată zace prăfuită-n spate / Sala este încuiată / Sunt în ea doar cărți de mate / Mare este supărarea, nu e forfotă pe hol / Te apucă disperarea că-i întorcătorul gol / Cancelaria tot goală. Criză de vocație? / Totul pare o urzeală antieducație...”.

Andreea Archip

editor coordonator

A terminat Facultatea de Jurnalism la Iași. Până la Școala 9, în cei 18 ani de presă, a fost redactor-șef la „Opinia Studențească”, a fost reporter la Evenimentul Zilei, Adevărul, TVR - Departamentul Știri, Digi 24 și Libertatea. 

CUVINTE-CHEIE

carte alandalia, zeno daniel sustac, grup parinti, carte pentru copii

Utilizăm cookie-uri și alte tehnologii similare necesare funcționării site-ului, analizării performanței, pentru a-ți oferi conținut personalizat după interese și preferințe, precum și pentru activitatea noastră de publicitate online. Detalii despre despre cookie-uri și gestionarea lor in Politica de Cookies
Accept toate cookie-urile