Gara Titan din estul Bucureștiului e mică și aproape pustie la opt dimineața într-o zi de marți din martie. Când ceasul bate ora 8:45, trenul roșu din gară începe să atragă pasageri. Oamenii încep să apară de nicăieri și să urce cu bombăneli sau cu mâinile presate pe genți. Se așază pe canapelele maro incomode și își îndreaptă privirile fie pe geam, fie în texturile propriilor mâini. Printre oamenii care merg acasă se află și bărbați la costum sau femei cu părul coafat. Una dintre ele scoate un manual de matematică și începe să-l parcurgă pagină cu pagină. Trenul pleacă din gară la 8:50 și iese din București încet, aproape cu hopuri. Apoi, odată ce se adâncește în câmp, viteza crește, iar hopurile nu se mai simt.
Trenul nu e plin niciodată și merge până în Oltenița. Cei mai mulți dintre oamenii costumați și aranjați, însă, coboară după 45 de minute, în Gălbinași. Sunt profesorii care vin să predea în singura școală din comună. Pe una dintre canapele, cu cotul sprijinit de geam, stă profesorul de sport. Locuiește în București și merge cu trenul de doi ani în Gălbinași să-i alerge pe copii pe terenul de sport și să-i învețe să joace fotbal.
Gara din Gălbinași este pustie, iar intrările în clădire, atât cele din față, cât și cele din spate, sunt zidite. Trenul aparține acum unei firme private, așa că gara, odată a Căilor Ferate Române, a fost închisă. Când cobori aici dai de un curent puternic care-ți ridică părul și parcă te împinge înapoi în tren. Odată ce treci de el și ajungi în spatele gării, în față ți se deschide un drum asfaltat recent, care se bifurcă la capăt. Acolo începe comuna Gălbinași, formată dintr-un singur sat cu același nume și în care locuiesc, conform recensământului din 2011, 3.772 de locuitori, români și romi.
Odată ce ajungi la capătul străzii recent asfaltate, în dreapta poți vedea trei clădiri vopsite în galben care stau împrăștiate într-o curte închisă de garduri. Până la ușa clădirii din mijlocul curții trebuie să parcurgi un drum asfaltat îngust. În timp ce faci acest drum în stânga și în dreapta se ridică celelalte două clădiri. Cea din stânga este sala de sport cu ferestrele spre stradă, iar cea din dreapta este o nouă școală, prima care are toalete înăuntru. A fost construită recent, dar nu le poate oferi clase tuturor elevilor înscriși. Clădirea din mijlocul curții este cea mai veche dintre toate și nu are toalete. Aici se află secretariatul, cancelaria, biroul directoarei și multe săli de clase care se întind pe două etaje. Mult în spatele acestei clădiri poți zări și toaletele din curte, unde copiii încă se mai duc.
Școala Gimnazială Nr. 1 din Gălbinași avea clase până la a X-a, dar pentru că majoritatea alegeau să facă liceul în București, școala are în prezent elevi până în clasa a VIII-a. Terenul de sport construit aproape de toaletele din curte vibrează de țipetele băieților adunați să joace fotbal. Sunt toți de-aceeași înălțime și se fugăresc chiar și când ies din teren.
În școala din mijlocul curții, Angelica Olmazu se așază pe scaunul de director pe care stă încă din 2013. Cu buzele roșii și ochii rimelați, Olmazu este scundă și mereu îmbrăcată elegant. A împlinit recent 46 de ani și încă nu poate uita cum de ziua ei copiii de la clasa ei au fugit în curtea școlii și au rupt crengi înflorite de corcoduș pentru ea. I-au cântat și i-au zis că o iubesc. Astea sunt momentele când se bucură că a ales să fie învățătoare și că nu a rămas să predea limba romani, materia pe care s-a pregătit s-o predea în facultate.
Olmazu s-a născut și a crescut în Gălbinași într-o familie de romi de vatră. Când era copil era curioasă de ce cartierul pe străzile căruia se juca zilnic purta numele de Pelin, așa că și-a întrebat bunica, povestitoarea familiei, despre originea numelui. Așa a aflat că după eliberarea romilor din sclavie, mulți dinte ei au continuat să muncească, dar contra cost, pe pământurile boierilor. Obișnuiau să plece câte o lună, două sau chiar trei ca să muncească pământul, așa că-și puneau pelin în geamuri și în interiorul caselor ca să împiedice lighioanele să intre. Olmazu locuiește și astăzi în Pelin.
A făcut zece clase în școala în care astăzi predă și a plecat să facă liceul în Brănești, o comună din Ilfov. Imediat după liceu s-a căsătorit și s-a angajat la un magazin alimentar. Un an mai târziu școala din Gălbinași își căuta un învățător, așa că Olmazu, îndrăgostită de carte de când se știa, s-a pregătit. Nu avea mari speranțe, dar voia totuși să încerce. A fost pentru prima dată când s-a lovit de planuri de lecție și de metode. Olmazu a luat examenul, dar odată cu ea luase și o profesoară calificată, așa că nu a putut să predea. După două săptămâni, însă, un alt învățător a renunțat la post și Olmazu a fost chemată de directorul de atunci, care-i fusese diriginte, să-l înlocuiască. Așa a ajuns stingheră în cancelarie, la masă cu toți profesorii ei. Avea 20 de ani și era cea mai tânără din școală.
În 2004, la 31 de ani, Olmazu a decis să meargă la facultate. Până atunci nu se simțise pregătită nici financiar, dar nici mental. Simțea că odată cu trecerea anilor nu ar mai avea ce căuta pe băncile unei facultăți. Îi era teamă să își lase copilul singur și să lipsească mai mult de la școală. Dar a făcut-o în 2004, pentru că îi era teamă că în orice moment un alt învățător calificat avea să vină și să-i ia locul. Iar ea fără copiii ei din școală „nu putea trăi”.
S-a specializat în limba romani și istoria și tradițiile romilor și s-a întors să le predea în școala din Gălbinași. Dar nu a putut face asta pentru mult timp, așa că s-a întors la rolul de învățătoare. Îi place mai mult să lucreze cu cei mici și crede că satisfacțiile pe care le ai în învățământul primar sunt mai mari. „În momentul în care tu îi înveți pe ei să scrie, să citească, îi vezi că se bucură de lucrul ăsta, faceți serbările alea frumoase împreună și întâlnirile cu părinții și toate cele, pe mine mă bucură toate astea și mă apropie de ei.”
Dacă învățătoare și-a dorit să fie, postul de directoare nu a încântat-o niciodată. Era fericită cu directoarea care stătuse 23 de ani în același birou cu ferestre înalte în care astăzi ea își bea cafeaua de dimineață într-o ceșcuță pe care sunt pictate flori albastre. În 2012, însă, fosta directoare a încetat să mai stea acolo în urma unei decizii a primarului pe care Olmazu nu a contestat-o, dar nici nu a înțeles-o vreodată. Apoi a aflat că ea ar fi dorită să ocupe biroul, însă a refuzat. Știa foarte bine ce însemna munca de director. Ea voia să-i învețe pe copii să scrie și să citească, nu să facă muncă administrativă. În toamna aceluiași an în școală a apărut o altă directoare cu care nici Olmazu, nici colegii ei nu au reușit să se acomodeze. Toate astea au dus ca în februarie 2013 Olmazu să ocupe totuși biroul directorului școlii și să înceapă să se ciocnească și de partea administrativă de care fugise până atunci.
A fost foarte greu la început. În majoritatea timpului Olmazu se simțea depășită, pentru că funcția de director nu era deloc așa cum își imaginase ea și era foarte diferită de cea de profesor. În fiecare august, când se depunea raportul de evaluare și urma să primească în septembrie calificativele, Olmazu spunea că nu mai vrea să fie director, însă primarul și colegii o convingeau de fiecare dată. „Hai și anul ăsta, hai și anul ăsta.”
În timp a reușit să se obișnuiască, iar în 2016, când s-a introdus după mult timp un concurs pentru directori, Olmazu a decis că trebuie să-și demonstreze că e capabilă să facă asta. S-a pregătit de examen și, chiar dacă a tremurat în fața comisiei, a luat 8,40 și a primit o decizie pe 5 ani. Faptul că a devenit director cu concurs a ajutat-o să-și clădească încrederea în sine și să-și demonstreze că e capabilă să conducă o școală.
Olmazu stă mai mult la școală decât acasă. Pășește în birou la 7 dimineața și-l părăsește seara, la 18, după ce toți copiii au plecat spre casă. Crede că nu poți construi nimic dacă nu ești implicat în totalitate și nu ești gata să accepți orice provocare. Iar școala din Gălbinași vine cu multe provocări.
Una dintre marile probleme cu care se confruntă școala este lipsa spațiului. Sunt 626 de copiii înscriși, iar cele 22 clase nu ajung pentru a le oferi tuturor bănci. De asta elevii învață în două schimburi. Chiar și așa, Olmazu se teme să nu ajungă în punctul în care să nu mai aibă loc pentru cei care vor mai veni. Deși poate foarte ușor să-și cedeze biroul unei clase, așa cum a făcut în 2015 când o grupă de grădiniță nu avea spațiu unde să-și desfășoare activitățile, ar vrea să existe loc pentru toți cei care vor să învețe.
Un alt lucru cu care Olmazu se confruntă în lupta ei de a-i educa pe copiii din Gălbinași sunt părinții și refuzul lor de a-și aduce uneori copiii la școală. Știe că dacă-i va aduce pe toți la școală, clasele vor deveni și mai strâmte, dar vrea ca fiecare copil din Gălbinași să aibă șansa să învețe să scrie și să citească.
„Mulți pleacă cu o anumită educație din familie și uneori ne lovim, așa, de bariere în care nu putem să aducem mari schimbări. Unii provin din familii ai căror părinți sunt despărțiți, ai căror părinți sunt plecați în străinătate, ai căror părinți lucrează de dimineața până seara, chiar și sâmbăta și nu au condiții materiale foarte bune”, spune Olmazu.
De asta a ajutat-o foarte mult când, în 2011, Roma Education Fund (REF) a inclus școala din Gălbinași într-un program de sprijinire școlară a 1.250 de elevi romi din clasele V-VIII aflați la risc de abandon școlar. Programul s-a desfășurat între 2010 și 2013 și a acordat burse în valoare de maxim 200 de lei elevilor din Gălbinași și i-a ajutat atât pe ei, cât și pe părinții lor să înțeleagă motivele pentru care educația este importantă prin servicii de mentorat, orientare și consiliere. Olmazu a fost mentor în cadrul proiectului și a vorbit cu părinții despre de ce e important să-și trimită copiii la școală chiar dacă nu au mereu ce să le pună în pachețel. Când a primit înapoi răspunsuri că cei mici nu vin la școală pentru că nu au cu ce se încălța, Olmazu a donat chiar ea încălțăminte. Programul fost implementat în 57 de școli din 10 județe și, în urma lui, 376 de copii și-au continuat școala.
Roma Education Fund este o organizație non-guvernamentală care a fost înființată în 2009 și are ca misiune să reducă ruptura în educație dintre populația romă și neromă și să asigure accesul egal la educație de calitate pentru toți copiii romi. Filosofia organizației e să construiască parteneriate pe termen lung cu școlile cu care lucrează și cu reprezentanții lor, așa că se întoarce constant în localitățile cu care a mai lucrat cu proiecte noi. Unul dintre partenerii de cursă lungă este Angelica Olmazu și școala ei din Gălbinași.
În 2016 a reușit împreună cu REF să construiască, de la zero, o grădiniță, deoarece nu aveau loc pentru toți copiii preșcolari. Grădinița din sat avea o singură clasă, așa că singurii părinți care-și duceau copiii acolo erau cei care locuiau în apropiere. Comuna are 25,72 de kilometri pătrați, așa că cei care locuiau mai departe de grădiniță nu-și aduceau copiii. Și chiar dacă reușeau să-i aducă, nu toți aveau loc. Olmazu încă își amintește cum trebuia să le spună părinților la început de an că nu le poate primi copiii la grădiniță pentru că nu sunt locuri. Simțea că i se rupe inima.
Astfel s-a ridicat a doua grădiniță din comună, o grădiniță cu pereți gri plini acum de desene și cu toalete în miniatură pentru cei mici. Grădinița are și un cabinet medical, însă e gol încă din 2016. Medicul din comună nu are timp să vină să stea și la grădiniță, iar un medic școlar nu a fost niciodată trimis nici pentru școală, nici pentru grădiniță.
În 2018 REF a venit din nou spre școala din Gălbinași. De data asta, însă, atenția nu mai era îndreptată asupra copiilor și a părinților, ci asupra competențelor personalului didactic și a managerilor de școli. „Dacă până acum am mers pe educarea elevilor de gimnaziu și a părinților acestora, anul acesta mergem pe formarea profesorilor. La noi se simțea nevoia unul astfel de proiect pentru că de mult timp profesorii, cel puțin de la Gălbinași, nu au mai fost la cursuri de formare.”
În biroul cu ferestre înalte, Olmazu își sună colegii profesori și le reamintește pe rând că au curs de formare sâmbăta și că trebuie neapărat să ajungă. Pentru că nu voia să-și trimită profesorii la București sau în altă parte, a reușit să-i convingă pe cei de la REF să țină cursurile de formare în școala ei. De asta în fiecare joi, vineri și sâmbătă profesorii din Gălbinași, din orașul Budești și din comuna Ulmeni vin în aceeași clădire de unde poți vedea toaletele din curte și participă la cursurile din cadrul programului.
Cursurile care fac parte din program sunt dedicate educatorilor, învățătorilor și profesorilor, dar și echipei manageriale din școală. Printre ele se numără cursuri de dezvoltare de competențe transversale specifice, dar și de instruire a capacității profesionale a personalului didactic preuniversitar. Cu alte cuvinte, cursuri pentru a preda mai bine materia și pentru a te adapta, ca profesor, nivelurilor diferite ale elevilor din clasă, dar pentru ca managerii din școlile defavorizate să ajute la incluziunea copiilor vulnerabili. În proiect sunt implicate 300 de persoane din 5 județe din centrul, nord-estul și sudul țării, dintre care 36 sunt educatori, 94 sunt învățători, 168 sunt profesori, iar 15 sunt în echipa managerială.
Olmazu participă și ea la cursurile de formare, pentru că știe că întotdeauna vor fi lucruri noi de învățat despre cum ar trebui să fie un învățător mai bun. Vrea să-i ajute pe elevi să învețe și pe profesori să crească, dar pentru asta are nevoie de ajutor.
Pe 27 martie a avut loc lansarea oficială a proiectului în școala din Gălbinași. În clasa amenajată de la etaj ca să găzduiască întreaga festivitate, Olmazu tremură de emoții. Trebuie să vorbească în fața reprezentanților REF și în fața partenerilor care i-au ajutat să pună proiectul pe picioare. Nu e cea mai curajoasă persoană când vine vorba de vorbitul în public, așa că îi e teamă să nu cumva să se încurce sau să spună ceva nepotrivit. Dar nu o face. Pășește în fața clasei acum pline și vorbește cu zâmbetul pe buze despre proiectele la care a luat parte, despre cum au influențat ele școala și despre motivele pentru care astfel de inițiative sunt importante. Speră ca prin toate proiectele și cursurile în care sunt implicați profesorii din Gălbinași, dar nu numai, să reușească să-i facă pe copiii romi să se simtă bine la școală. Pentru că ea e dovada cea mai bună că investiția în educația unui copil rom ajută întreaga comunitate.
