Ce fel de profesor vreau să fiu? Cum și cât poți ajuta fără să te lași afectat emoțional și psihic? Când trebuie să acorzi ajutor? Cum îți oferi ajutorul fără a fi intruziv? Acestea sunt doar câteva din zecile de întrebări cu care mi-am început anul școlar. M-am îndreptat cu multă curiozitate, spre ceea ce credeam că va fi drumul meu, convinsă că mi-am găsit menirea.
Misiunea mea: incluziunea
Sunt un om al oamenilor, asta cred că mă definește înainte de orice altceva. De fapt, această simțire face parte din filosofia mea de viață. Înainte de orice suntem suflete, nu funcții, nu etnii, orientare, religii sau statut. De aceea, misiunea mea ca „îndrumător de suflete” este incluziunea.
De-a lungul celor 26 de ani am întâlnit și am experimentat, pe propria piele, dezamăgirea și lipsa de sens în cadrul școlii primare și generale. Am întâlnit profesori obosiți, neputincioși, nepăsători. Nu de puține ori m-am simțit și eu copleșită. Profesorii ne etichetau. Ne plasau pe toți în aceeași categorie, indiferent de cât de mult ne străduiam. Efectele acestor experiențe s-au tradus prin scăderea încrederii de sine și credința că nu voi reuși.
Acest parcurs, aparent fără speranță a luat o întorsătură grozavă când am ajuns la facultate, unde am întâlnit profesori dedicați, care încercau să scoată tot ce e mai bun la suprafață. Cred că asta m-a și făcut să accept, de fapt, să dau o șansă sistemului educațional românesc. Cred că am fost și norocoasă. Am început mai întâi să predau studenților și asta a adus mult sens îm viața mea. Vorbeam cu tineri de 20 de ani. Eram de-o vârstă apropiată. Orele decurgeau așa cum îmi doream și plănuiam. Iar apoi marea întrebare (cea care mă urmărește și acum) s-a înfiripat în gândurile mele.
Cum ar fi dacă aș putea educa mai frumos, mai corect, mai uman, mai empatic, nu doar tinerii, ci și copiii?
Aceasta a fost reflecția mea interioară cu care am plecat la drum alături de Teach for Romania. Îmi doream să fac ceva ce contează cu adevărat. Știam, simțeam că joburile anterioare nu mi-au hrănit sufletul în totalitate. Voiam să fiu în acord cu mine, cu interiorul meu. Dar nu știam ce căutam și, culmea, am găsit răspunsul reflectat într-o pasiune arzătoare. EDUCAȚIA. Așa am pornit pe drumul la capătul căruia mă aștepta întrebarea repetitivă, dar care îmi face atâta plăcere: „Duoamnaa, îți place ce am scris aici?”
Despre comunitate și problemele cu care mă confrunt
Din septembrie sunt învățătoare pentru 26 de supereroi de clasa I, din Mironeasa, un sat pitoresc, la 50 km de Iași. Zi de zi, fac naveta două ore pentru a ajunge în comunitate.
Profesia mea vine la pachet, pe lângă navetă, și cu un set de provocări greu de rezolvat. În sat sunt deja implicate mai multe instituții și ONG-uri care încearcă cot la cot cu școala și cu primăria să dezvolte și să combată principalele probleme. Bineînțeles, încercăm cu toții să punem umărul la o educație cât mai echitabilă.
Rata abandonului școlar e mare. Absenteismul e la ordinea zilei. De la începutul anului, de la mine din clasă au plecat trei copii în străinătate, de exemplu. Cred că pierdem anual din școală minimum zece elevi. La început interpretam absenteismul ca fiind un dezinteres al părinților. Uitându-mă cu mai multă blândețe și făcând vizite dese în comunitate, am ajuns să înțeleg contextul.
Comunitatea noastră are familii cu mulți membri și schimbările de vreme din fiecare sezon sunt realmente suferințe pentru acești părinți. De multe ori nu își permit să-i mai trimită pe copii la școală, că n-au nimic din cele necesare. Cei mai mulți copii din comunitate au măcar un părinte plecat din țară. O pondere ceva mai mică au părinții plecați sezonier, în alte orașe, unde vând „bureți, poamă”, flori, urzici, lemne.
O mică parte dintre copii sunt rămași în grija bunicilor sau a fraților mai mari, și nici nu ne mai mirăm când aflăm că nu mai vin la școală. Că au abandonat.
Am făcut o listă cu probleme pe care le-am întâlnit de la începutul de an: absenteismul, violența fizică, violența verbală, bullying-ul, situațiile financiare precare și abandonul școlar.
Când am început să fiu învățătoare, mărturisesc că nu știam pe unde să o apuc. Consumul de energie pe care-l investeam în fiecare copil și situația sa de acasă era epuizant. Unii nu au fost la grădiniță niciodată, unii erau foarte săraci. Efortul de a-i aduce la un nivel corespunzător clasei I părea imposibil de atins.
Dezvoltarea socio-emoțională a copiilor
Dincolo de aportul cognitiv, satisfacerea nevoilor emoționale ale copiilor era totuși principalul motiv pentru care am ales să fiu aici. Această componentă este imperios necesară pentru a atinge succesul școlar, mai ales pentru elevii care provin din medii vulnerabile. Tocmai de aceea, am început să aplic strategii specifice, în funcție de contextul și istoricul fiecărui copil.
După ce am analizat nevoile emoționale ale copiilor, am ales teme specifice, pe baza cărora am adaptat activitățile. Teme precum: discriminarea rasială, violența și combaterea ei, lucrul în echipă și avantajele lui, dar mai ales, înțelegerea și autoreglarea emoțiilor.
Aproximativ 80% din timpul orelor, este abordată partea de SEL - social emotional learning. Lecțiile răspund la problemele și nevoile noastre specifice, cum ar fi: violența și absenteismul.
Pentru a răspunde la aceste două probleme, m-am uitat la nevoile din spate. Pentru a combate violența, am făcut două lecții pe săptămână, timp de două luni, doar despre acest subiect. Cărțile pe care le citeam zilnic abordau violența și îi învățau cum să-și gestioneze mai bine emoțiile. Am introdus până și o lecție despre „Cele 5 limbaje ale iubirii”, aceștia au fost mult mai înțelegători unii cu alții.
Cheia a fost să nu ne concentrăm doar pe școală, ci și pe ce se întâmplă acasă. În acest sens, discuțiile cu familiile copiilor, despre importanța școlii în viața lor și despre oportunitățile pe care aceștia le au, au ajutat. Cel mai mult au ajutat discuțiile zilnice unu la unu și lecțiile despre meserii, mai ales acelea care au avut invitați, precum medici veterinari, scriitori, șoferi.
Discuțiile purtate în particular cu fiecare copil după încheierea orelor au fost aproape terapeutice, aceștia își împărtășeau dorul de părinți, de frați, sau problemele de acasă. Dezvăluind astfel motivul pentru care se comportau într-un anumit fel. Lecțiile despre meserii le-au oferit o perspectivă și speranța că se poate. De câteva luni bune copiii întreabă zilnic: „Doamna, pot rămâne și eu astăzi după ore?”
După ore e momentul lor preferat, stăm la ceai, la povești și apoi lucrăm la aspectele la care aceștia nu se descurcă foarte bine: scrisul sau cititul. Literația de asemenea este o prioritate.
Activități propriu-zise
Cele mai frumoase și de impact activități pe care le-am făcut cu elevii-eroi sunt tocmai acelea care au implicat componenta socio-emoțională, și voi lăsa o listă mai jos:
- Jocul de dimineață: ne salutăm și ne facem complimente, pasând mingea de la unii la alții.
- Bilețelele oferite între colegi. Acest joculeț a apărut în urma unei situații tensionate în care un băiețel a dat unei fetițe un bilet de dragoste, iar aceasta a început să plângă. De atunci ne dăm cu toții bilețele în pauze, cu diferite complimente care pot avea legătură și cu felul în care aceștia se descurcă la școală.
- Discuții despre emoții: termometrul emoțiilor, cercul de reflecție, exerciții de auto-reglare precum yoga și meditație. În fiecare zi, la final de program, discutăm în cadrul cercului de reflecție despre cum ne-am simțit, ce ne-a plăcut, ce ne-a deranjat, iar în funcție de ziua pe care am avut-o alegem exercițiile de respirație potrivite, uneori punem muzică și ne relaxăm de-a binelea, minimum 10 minute. Alteori alegem joculețul plăcintei pe care o mirosim, ca să stimulăm inspirația și expirația, iar în zilele în care avem activități mai statice alegem să ne întindem în cadrul unor exerciții de yoga. Practicarea mindfulness-ului zilnic îi ajută pe ei să-și calmeze emoțiile și să se conecteze la nevoile lor reale iar pe mine mă ajută să pot manageria mai ușor toate problemele de natură emoțională.
- Oferirea de roluri la clasă, precum: Supereroul pauzei care le citește colegilor; Supereroul liniștii; Supereroul doamnei; Justițiarul care are grijă de armonia din clasă.
- Activități în aer liber, de consolidare a informațiilor: scrisul literelor pe asfalt, sau pe pietre, vânătoarea de litere, treasure hunt pe forme geometrice, board games cu exerciții matematice.
- Confecționarea unui monstruleț pofticios de cuvinte „Pufi Dax”- hrănirea monstrulețului cu cuvinte, zilnic.
- Activități de conectare și cunoaștere a unor oameni și concepte noi: corespondența cu elevii altor școli prin intermediul scrisorilor; învățarea unei culturi noi: la fiecare literă învățată, mergem într-o țară nouă și vorbim despre cultura acelei țări, uneori ne și costumăm; în cadrul orelor de Arte Vizuale, abordăm opere celebre precum Van Gogh - Blossom, Picasso - Cubism.
Ce a funcționat?
Deși la început părea că nimic, acum pot spune că totul poate funcționa, doar că depinde. Depinde de copil, de context, de situația familială a fiecărui copil în parte, de consecvența cu care sunt aplicate regulile, consecințele și dacă anumite strategii sunt transformate în rutine.
În ceea ce privește formarea de obiceiuri, părerile sunt împărțite. Psycho-Cybernetics, termen folosit de doctorul Maxwell Maltz în cartea cu același nume cu referire la tehnicile pentru corectarea imaginii de sine, a venit cu mitul cum că sunt necesare 21 de zile pentru a se crea un automatism. University College din Londra afirmă că sunt necesare minim 66 de zile, cu mențiunea că timpul poate varia de la 18-254 de zile, în funcție de om și de istoricul acestuia. În cazul nostru, cultura reușitei (regulile, consecințele, sistemul de premiere și cel de urmărire al progresului) s-au integrat în aproximativ două luni.
Adevărul este că îmi iau puterea din reușitele de la clasă. Am făcut pace cu mine, cu faptul că nu îi pot salva pe toți. Deși această propoziție îmi crea disconfort psihic de fiecare dată când o auzeam, acum am ajuns să cred că este adevărat, cu o mică diferență de nuanțe.
Poți încerca, însă nu e garantat că vei reuși. Bineînțeles că am încercat și m-am epuizat, atât fizic cât și psihic. Am plâns, am urlat în sus și în jos că nu e corect, m-am revoltat pe sistem, pe diferențele de șanse, pe mentalitățile greu de schimbat.
Cei cinci magnifici care mă inspiră
Cu toate astea, mi-am învățat lecția. Nu poți face totul într-o singură zi. Așa că, m-am îndreptat cu mai multă blândețe, față de mine și față de cei implicați în proces.
Simona, Narcis, Sebastian, Marian, Luiza, sunt câțiva dintre copiii care m-au învățat asta. Aceștia au evoluat extrem de mult și au dezvoltat un simț de răspundere impresionant față de școală și procesul de învățare. Deși la începutul anului erau cei mai dezinteresați, lipseau mult și aveau goluri mari. Dar cu multă răbdare, iubire și consecvență, aceștia au devenit aproape cei mai silitori elevi din clasă.
Îmi iau putere din simțul de răspundere a celor cinci, dar învăț să-mi îmbunătățesc metodele pentru cei care, în general, par dezinteresați. Scopul final este să aducem împreună, cât mai mulți copii în gașca supereroilor prezenți mereu la datorie, care să își folosească propriile superputeri.
Haine și rechizite pentru elevi, după un apel pe Facebook
La începutul anului școlar am observat nevoile stringente de natură financiară ale copiilor și am demarat pe paginile mele de Social Media o strângere de fonduri. Am reușit să strâng aproximativ 10.000 lei în bunuri și în bani. Pe lângă rechizite, am putut să îi echipăm și cu haine, încălțăminte, jocuri și cărți pentru dezvoltarea socio-emoțională.
În aceeași perioadă am primit și o donație considerabilă (în bani), din partea Fundației Autonom și o donație de cărți, din partea Lidl. Astfel, am înființat în interiorul școlii, într-o încăpere care înainte era folosită ca spațiu de depozitare, „Orășelul de cerneală”. Acest orășel reprezintă de la înființare, oaza de liniște a elevilor. Avem o bibliotecă, un spațiu de pictură și un loc de joacă.
Între timp, pe plan personal am reușit să răspund și la o parte din întrebările cu care m-am confruntat la început de an școlar. Le las aici în speranța că vor fi de folos și altor învățători care trec prin frământări interioare similare.
Cât ajuți?
Cât poți. Și încearcă să nu te pui pe tine pe locul al doilea. E important să ne alocăm și nouă timp, să ne încărcăm bateriile, să ne formăm, citind, mergând la cursuri care să ne poată ajuta să ajutăm mai departe.
Ce am învățat pe pielea mea?
Am învățat că este nevoie de timp, răbdare, consecvență și mai ales de iubire. Iubirea este combustibilul ce ne dă putere să mergem mai departe, pe drumuri anevoioase și aparent imposibile.
N-am știut ce caut. Și totuși am găsit. Îmi doresc în continuare să contribui la transformarea educației, punând bazele unui viitor mai bun, pentru cei cu mai puține șanse. Deși schimbarea este întotdeauna grea și vine de cele mai multe ori cu multă apăsare și rezistență, am învățat că se poate, cu grijă, iubire și empatie.
