Într-unul dintre cele mai faine muzee de știință pe care le-am vizitat, doi copii au posibilitatea de a-și testa forța creierului. Ca doi luptători de sumo (și comparația se oprește chiar aici), stau față în față, cu fruntea lipită de cele două benzi prin care undele lor cerebrale ajung să fie vizibile și măsurabile pe ecranul din spate. Între ei, pe o bandă transparentă, o bilă albă se mișcă într-o direcție, apoi în alta. „Cum se poate și ce spune asta despre fiecare dintre ei?” te întrebi, mai ales dacă amândoi sunt ai tăi.
Aceasta este o imagine care poate părea simplă, chiar ușor amuzantă - dacă privim mutrișoarele serioase ale copiilor, însă reflectă o realitate mai profundă: cum gestionăm stimulii, competiția, emoțiile și presiunea este o parte fundamentală a formării copiilor puternici mental.
Definirea minții: o perspectivă actualizată
Înainte să răspundem complet la întrebarea despre copiii puternici mental, trebuie să înțelegem ce înseamnă „mintea” în prezent. În urmă cu două decenii, mintea era percepută simplu ca echivalentul creierului. Dacă ai fi întrebat pe cineva despre minte, răspunsul ar fi fost strict biologic: creierul ca organ, cu funcțiile sale cognitive și emoționale.
Astăzi însă, cercetători precum Daniel J. Siegel au extins conceptul. Siegel definește mintea ca un spațiu dinamic care include creierul, corpul și interacțiunea cu mediul. Mintea nu este doar un organ, ci un proces care creează experiențe subiective, intenții și conexiuni sociale. În această viziune, mintea include creierul, cu structurile sale biologice și funcțiile cognitive, corpul, ca purtător al emoțiilor și senzațiilor, spațiul relațional, adică legăturile cu ceilalți și mediul social și experiența subiectivă, felul în care interpretăm și simțim lumea. Acest concept extins ne arată că, pentru a crește copii puternici mental, nu este suficient să ne concentrăm doar pe performanța intelectuală. Este necesar să dezvoltăm și capacitatea lor de a înțelege, gestiona și integra emoțiile și relațiile sociale.
Ce înseamnă să crești copii puternici mental, în topul căutărilor pe Google în 2025
Niciodată în istorie nu a fost mai important să ne întrebăm acest lucru decât acum, când numărul copiilor diagnosticați cu tulburări mentale și emoționale a atins cote alarmante. Cea mai educată generație, dar și cea mai anxioasă, temătoare și nesigură - așa se vorbește despre Generația Z. Dar anxietatea este într-adevăr un semn de slăbiciune mentală? Sau, dimpotrivă, poate fi un punct de plecare pentru dezvoltarea rezilienței?
Nici nu am ajuns la jumătatea textului și deja s-au ridicat întrebări importante, așa că am cerut lămuriri psihologului și psihoterapeutului Mihail Militaru.
,,Cred că a venit timpul să eliminăm o confuzie des întâlnită: aceea că forța mentală înseamnă gândire pozitivă. În realitate, emoțiile negative construiesc reziliența, o antrenează, o definesc, deci furia, tristețea, anxietatea, toate au rolul lor:
- Furia indică o încălcare a limitelor și că ceva trebuie să se schimbe (fie felul în care și-a setat limitele, fie felul în care le apără).
- Tristețea indică o pierdere. Ea îl poate învăța valoarea unui lucru, a unei relații sau a unui moment din viață și îl poate ajuta să se desprindă de ceva ce a trecut, ce a fost pierdut sau distrus.
- Anxietatea este percepută destul de negativ, ca o defecțiune în sistem. Ea este, însă, un semnal de alarmă, dar și un stimulent pentru o pregătire mai bună sau pentru conștientizarea riscurilor.
Nu degeaba se spune despre aceste emoții că sunt un „sistem imunitar emoțional”: fără antrenarea lor copilul va intra în viața de adult nepregătit din punct de vedere emoțional. ,,O emoție este o stare prin care trecem, nu un incendiu care trebuie stins”, mai spune psihologul.
„Cum le putem aborda acasă? În primul rând prin a le accepta, prin a le permite existența. Apoi validăm emoția, stăm alături de copil atunci când o trăiește, dar nu validăm și comportamentul greșit. Dacă lovește, dacă sparge, dacă strică ceva, îi arătăm chiar și prin exemplul personal că nu așa se face. Îi explicăm de ce este greșit să rănească pe altcineva sau pe sine, să distrugă obiecte sau să urle ca din gură de șarpe. Numim emoția, îl întrebăm unde o simte în corp și îl învățăm cum să se destindă prin respirație, prin mișcare, prin încordarea și destinderea acelei zone etc.
Cu alte cuvinte, emoțiile trebuie acceptate, nu suprimate „doar pentru că am numit cândva casa noastră un sanctuar de liniște.” explică specialistul.
„Este esențial să înțelegem că puterea mentală nu se măsoară în absența fricii sau a emoțiilor negative. Copiii care învață să gestioneze aceste stări sunt, de fapt, cei care construiesc fundația pentru succesul personal, emoțional și social pe termen lung.” - Mihail Militaru, psihoterapeut
Părinții au un rol important să-i învețe pe copii cum să gestioneze eșecul și frustrarea fără să le scadă stima de sine: „Atunci când înțeleg cum riscă să fragilizeze copilul, să îi scadă stima de sine și să-l trimită în viață nepregătit pentru provocările ei, părintele are o conștientizare care îl motivează să-și schimbe comportamentul. Înțelege atunci că nu lanțul neîntrerupt de succese crește stima de sine, ci modul în care face față eșecului.”
Ce înseamnă eșecul?
„O notă slabă, probleme la o materie sau la mai multe, conflicte prelungite, rezultate scăzute la concursuri, la întreceri sau aparenta incapacitate de a înțelege ceva?” întreabă retoric psihoterapeutul. Nu tocmai.
„Acționând ca un terapeut, părintele poate schimba designul eșecului în mintea copilului său. Pentru asta va fi nevoie să elimine confuzia dintre comportament și persoană. Atunci când cineva greșește poate spune am greșit si asta înseamnă asumare de răspundere și posibilitatea de a reuși. Dacă va spune am greșit și, prin urmare, sunt un eșec, va rămâne într-o stare de victimă, de neputință învățată”, spune acesta.
Cercetătorul Daniel J. Siegel subliniază importanța coerenței minții - armonia dintre creier, corp și experiențele emoționale. Copiii care învață să-și observe emoțiile, să-și gestioneze reacțiile și să se conecteze cu ceilalți dezvoltă reziliență și stabilitate emoțională. Acest tip de dezvoltare implică:
- reglarea emoțională - capacitatea de a reduce intensitatea emoțiilor negative fără a le reprima;
- flexibilitate cognitivă - abilitatea de a schimba perspectiva și de a găsi soluții noi;
- empatie și conexiune socială - înțelegerea emoțiilor altora și capacitatea de a relaționa sănătos, toleranța la frustrare - acceptarea eșecurilor și transformarea lor în lecții de viață.
Părinții ar putea să se joace cu analiza emoțiilor ca niște detectivi, spune și Mihai Militaru. „Întrebări de tipul: «Ce parte a fost în controlul tău?» sau «Dacă ai folosi mașina timpului, ce detaliu ai schimba? Te-ai pregăti altfel? Cum?» sunt foarte bune pentru a-l ajuta să conștientize ce poate schimba. Astfel, în locul frustrării copilul dobândește o strategie și puterea de a schimba ceea ce nu îi convine. Înlăturarea iluziei de perfecțiune pe care copiii o au despre părinții lor contribuie de asemenea la sentimentul de apartenență și de reziliență.”
„Discuția zilnică despre eforturile diurne, cu succesele și cu eșecurile lor, poate fi un bun moment de conexiune înainte de cină. Fiecare, părinte și copil, povestește cum i-a fost ziua și astfel normalizează disconfortul și efortul, le transformă în resurse.” - Mihai Militaru, psihoterapeut
Potrivit specialistului, un alt element al mentalității flexibile este asumarea unui răgaz: „«Nu am reușit» devine astfel «încă nu am reușit» și lasă timp pentru găsirea soluției sau a abordării potrivite.”
De asemenea, părinții trebuie să se obișnuiască să tolereze frustrarea copilului: „Pe măsură ce va învăța că frustrarea este o stare emoțională tolerabilă, trecătoare, o șansă de a-și regrupa forțele și de a corecta strategia, copilul va deveni tot mai capabil să acționeze independent. Pentru a crește copii puternici mental, nu este suficient să ne concentrăm doar pe performanța intelectuală. Este necesar să dezvoltăm și capacitatea lor de a înțelege, gestiona și integra emoțiile și relațiile sociale.”
Semnalele unui copil puternic mental
„Un copil puternic mental în 2025 nu este cel care a învățat să nu simtă, ci cel care știe ce să facă cu ceea ce simte. În aceasta perioadă cu acces rapid la informatie și cu presiune socială digitală, forța mentală înseamnă autoreglare și flexibilitate emoțională. Există o diferență fundamentală între reziliență și duritate emoțională. În timp ce prima implică flexibilitate, capacitatea de a-și reveni după un eșec, de a se adapta și de a crește prin intermediul experiențelor de viată, duritatea implică o armură exterioară, rigiditate și agresivitate. Reziliența înseamnă libertate și dezvoltare, în timp ce duritatea impune teamă, distanță emoțională și ascunderea emoțiilor, somatizarea lor”, mai spune psihoterapeutul.
Și ne întoarcem la elementele care arată că un copil are această putere mentală „nu prin nota de la școală sau performanțele sportive, ci prin modul în care se raportează la emoțiile, obstacolele și relațiile sale.”
„Principalele trăsături se reflectă în capacitatea copilului de a-și recunoaște și exprima emoțiile cu naturalețe, fără teamă sau rușine, de a-și regla reacțiile și impulsurile în contexte dificile și de a face față eșecurilor cu încredere, transformându-le în oportunități de învățare. Curiozitatea și adaptabilitatea îl ajută să exploreze situații noi, să accepte greșelile și să caute soluții alternative, iar empatia și sprijinul social se manifestă prin abilitatea de a cere ajutor atunci când are nevoie și de a-l oferi la rândul său. Aceste competențe nu se formează spontan, ci se construiesc treptat, prin experiențe care combină provocarea, susținerea și reflecția.”
Frustrarea și învățarea
Toată această forță mentală se construiește prin micro-interacțiunile zilnice, mai spune Mihail Militaru.
„Copiii nu fac ce le spunem, ci devin ceea ce văd în noi, ne oglindesc comportamentele. Copilul tău observă cum te porți când ceva te enervează și ia drept adevăruri ultime distorsiunile tale cognitive. Îl poți învăța să fie fragil și reactiv sau să se autoregleze prin respirație și pauză între stimul și răspuns:
- Ascultă activ, empatic, fără să îi oferi soluții sau să faci în locul lui;
- Evită să îl lauzi într-un fel care îl poate obliga să fie doar deștept sau erou invincibil;
- Înlocuiește lauda cu observarea și cu validarea efortului, a soluțiilor găsite;
- Păstrează o conduită constantă, fără zile permisive și zile autoritare, respectă regulile chiar și atunci când ești obosit”, este ceea ce putem face, ca părinți, arată specialistul.
„Alege să îi oferi minute de conectare autentică, la trezire, la întoarcere de la școală și înainte de culcare. Desigur, fără ecrane! Construiește-i un atașament sigur prin atenție și acceptare necondiționată”, adaugă expertul.
Cele mai frecvente greșeli bine intenționate ale părinților?
Tu ești un părinte „plug de zăpadă”? Psihoterapeutul mi-a explicat de unde vine noțiunea: „Părinții de acum au crescut în perioade cu lipsuri si constrângeri, așa cum au fost cele dintre anii 1980 și 2000. În cele mai multe cazuri nu au avut părinții alături sau nu au avut o comunicare bazată pe acceptarea și pe înțelegerea emoțiilor. De aceea, mulți dintre ei sunt preocupați să netezească drumul copiilor acționând ca un plug de zăpadă (Snowplow parenting), să elimine tot ce le-ar putea aduce disconfort, supărare sau eșec.”
Ce face un părinți „plug”? „rezolvă problemele copiilor, îi protejează excesiv într-o izbucnire de iubire greșit direcționată. Alteori laudă inteligența, nu efortul depus, îi spun copilului că este cel mai deștept, genial etc. Asta produce un mindset rigid, ca atare copilul va evita sarcinile grele pentru a nu-și dezamăgi părintele. Cel mai deștept nu are voie să eșueze!”, clarifică psihologul.
Recompensarea constantă a unor sarcini minore subminează motivația intrinsecă și disciplina, esențiale pentru dezvoltarea rezilienței. Atunci când copilul este protejat excesiv de dezamăgire, furie sau frustrare, el nu învață să gestioneze eșecul și respingerea. În plus, prezența fizică dublată de absență psihologică - părintele absorbit de telefon chiar când copilul îi vorbește (phubbing) - afectează stima de sine și capacitatea de a înțelege nuanțele relațiilor sociale. Ascunderea vulnerabilităților parentale și impunerea unor standarde nerealist de înalte, alături de un perfecționism critic constant, cultivă teama de eșec și evitarea provocărilor.
Tehnologia și rețelele sociale influențează profund reziliența emoțională. Algoritmii oferă recompense imediate și dopamină rapidă, în timp ce reziliența se formează prin efort susținut și satisfacții întârziate. Comparațiile online, adesea cu imagini și povești editate, fragilizează stima de sine, iar ecranele pot deveni o formă de evitare a emoțiilor dificile. Părinții pot interveni realist prin stabilirea unor intervale fără telefon, limitarea aplicațiilor consumatoare de timp, cultivarea gândirii critice și încurajarea activităților fizice și a dialogului autentic - soluții mai eficiente pe termen lung decât simplele interdicții.
Ce nu te omoară te face mai puternic?
Forța mentală se naște din confruntarea cu situații nefavorabile sau este rezultatul sprijinului care ne ajută să creștem dincolo de ele? Asta am întrebat-o pe Ana Maria Isbășoiu, psihologă și psihoterapeută experențială, educator Circle of Security.
„Adolescenții din medii defavorizate dezvoltă o reziliență de supraviețuire. Sunt obișnuiți să meargă înainte în lipsa siguranței, să se adapteze rapid, să suporte mult. Această forță îi face uneori să pară maturi înainte de vreme. Vulnerabilitatea apare însă acolo unde nu a existat spațiu pentru emoție, sens și continuitate”, mi-a explicat ea.
Când emoțiile sunt reprimate sau trăite fragmentat, viitorul nu este simțit ca posibil, ci ca abstract.
La polul opus, „în contexte stabile, adolescenții au mai mult sprijin relațional, social, dar poate mai puține ocazii de a-și testa forța interioară”, spune psihologa.
Aici intervine ea, psihoterapeuta. „Rolul meu este să creez contexte în care adolescentul poate simți că este văzut, că are un loc și că ceea ce face contează. Motivația apare din momente mici de reușită, din roluri clare, din experiențe în care cineva rămâne alături de el fără a-l grăbi spre un viitor ideal. Pentru acești adolescenți, speranța nu se naște din ce vei deveni, ci din cine e aici cu tine acum. Când prezentul devine sigur și semnificativ, se deschide treptat și capacitatea de a imagina viitorul.”
Adultul care este „prezent, constant și coerent” este extrem de important în susținerea unui adolescent. „Nu cel care oferă soluții rapide, ci cel care rămâne. Un adult care pune limite clare, dar nu se retrage emoțional; care vede copilul dincolo de comportamentele sale”, spune Isbășoiu.
„Forța mentală se construiește în relații în care adolescentul simte că emoțiile lui au loc, că nu este abandonat când greșește și că este chemat la responsabilitate fără a fi umilit. Prezența adultului devine astfel un reper intern, un punct de sprijin care se mută, treptat, din exterior în interior.” - Ana Maria Isbășoiu, psihoterapeută
Experiența muzeului: lecția despre adevărata puterea mentală
Revenind la muzeul de știință, imaginea celor doi copii devine un exemplu viu: cine „câștigă” competiția undelor cerebrale? De fapt, nu contează. Cel care mișcă bila în direcția dorită primește un boost natural de încredere, iar cel care „pierde” primește suportul părinților și oportunitatea de a învăța să gestioneze frustrarea. Această experiență evidențiază un adevăr esențial: puterea mentală se construiește nu prin absența eșecului, ci prin modul în care copilul se raportează la el. Fiecare provocare devine astfel o oportunitate de creștere.
Un copil care se confruntă cu frustrarea într-un mediu sigur și suportiv dezvoltă:
- răbdare - înțelegerea că succesul nu vine întotdeauna imediat;
- perseverență - motivația de a încerca din nou după un eșec;
- încredere în sine - recunoașterea propriei capacități de a depăși dificultățile;
- inteligență emoțională - abilitatea de a identifica și gestiona emoțiile negative.
Aceste abilități, combinate, formează esența puterii mentale: capacitatea de a naviga cu succes prin complexitatea emoțională și socială a vieții. Cel care mișcă bila în direcția dorită primește încredere în sine, iar cel care este „învins” primește suportul părinților și oportunitatea de a sta cu frustrarea. Și nu este aceasta adevărata superputere mentală? Capacitatea de a depăși provocările, de a învăța din greșeli, de a gestiona emoțiile și de a relaționa sănătos cu ceilalți? Aceasta este fundația pe care se construiesc copii rezilienți, echilibrați și pregătiți să facă față complexității lumii moderne.
