„Să nu credeți că omul cunoscut de azi se trage dintr-un elev silitor”. Radu Paraschivescu despre școala dinainte de ’89, Pink Floyd și cărți

Prima dată când l-am văzut pe Radu Paraschivescu aveam în jur de zece ani. M-am dus în sufragerie să mă uit la desene, fiindcă ecranul televizorului era mai mare decât în camera mea, unde l-am găsit pe tata care privea cu interes o emisiune despre fotbal. Am reținut doar trei cuvinte: „selecționer”, „federație” și „calificare”. Când nu mi s-a dat telecomanda, am ieșit supărată. 

Apoi, în clasa a X-a, când mă pregăteam pentru olimpiadă, mi-a picat în mână „Fluturele negru”, după ce trecusem prin zeci de eseuri ale lui Pleșu. Mi-a plăcut mult cartea. Mi-au plăcut personificarea Romei, complexitatea lui Caravaggio, maniera în care a fost scrisă. Apoi am tot citit. 

Anul ăsta, fiind parte din echipa de jurnaliști de liceu Școala cea mai 9, m-am gândit că ăsta ar fi un interviu pe care vreau să-l fac. N-am spus nimănui la școală despre asta. 

A trebuit să-i mărturisesc însă colegei de bancă către care am rostit cuvântul „discreție” în mod obsesiv. A doua zi știa toată clasa și toți profesorii. 

În interviu am vorbit despre literatură, viața de elev și mai apoi de profesor, despre România de dinainte de ’89, muzică, planuri... Peste trei luni termin liceul și această întâlnire a fost pentru mine încurajatoare. Mi-a diminuat din frică. Și am și râs mult. 

A fost o zi memorabilă. Am lipsit de la școală și i-am luat interviu lui Radu Paraschivescu. Le voi povesti tuturor. 

„Să nu credeți că dacă acum sunt un om cunoscut, acel om cunoscut se trage dintr-un elev silitor”

- V-a plăcut să scrieți încă din liceu?

- În liceu nu mă gândeam că o să scriu. Am fost supus unei traume în clasa III-a. Învățătoarea ne-a cerut imperios să scriem o poezie dedicată mamei. N-aveam la ora aia nicio chemare pentru poezie, cum n-am nici acum, dar era dispoziție cu titlu executoriu. Atunci am însăilat ceva, care pe mama a emoționat-o glandular aproape. Nu mi s-a părut în niciun fel. Am recitit peste ani și era ceva odios. De la un copil de nouă ani ce te aștepți? Mai ales când primești o dispoziție. 

Pe urmă n-am mai scris. Am tradus pentru revista liceului, în clasa XI-a, mi se pare, câteva poezii de ale lui Vlahuță, din română în engleză. Doar un mare tembel face așa ceva. 

Și n-am mai stat să mă gândesc la scris. Până în clasa a IV-a am fost foarte ocupat să iau premiul I cu 10 pe linie. Și am luat. Înțelesesem că așa e bine, un copil nevinovat. Iar din a V-a până în a XII-a am trăit o viață de elev cu tot ce înseamnă ea. Adică chiul frenetic la unele materii, mici aventuri sentimentale, mici experiențe de descoperire, de inițiere și așa mai departe. În unele cazuri mi-a fost gândul la trecut clasa, recunosc. Erau materii la care eram foarte slab și mă rugam la toți sfinții să iau un 5. Să nu credeți că dacă acum sunt un om cunoscut, acel om cunoscut se trage dintr-un elev silitor. Nu, eu am fost silitor la ce mi-a plăcut. Eram foarte bun la engleză, la română și îmi plăcea foarte mult istoria literaturii universale, era materia mea preferată. 

- Ați fost la profil umanist, nu? 

- Da. În treapta întâi, cum era pe atunci, am fost la „Sava”, clasa de uman. Era leprozeria liceului, clasa aia de tolerați, de alogeni. Acolo te duceai pentru matematică și fizică, nu pentru română.

După clasa a X-a ne-au făcut vânt. Ne-au spus fie să ne transferăm la profilul mecanică, ceea ce era total străin de mine, fie să ne ducem la liceele de filologie-istorie înființate atunci. Și m-am dus la „Creangă”. Am regretat decizia, dar asta e. Am avut grijă să nu mă duc la nicio aniversare. Pentru mine aduceau a comemorări, nu a aniversari, ceva aproape funerar. 

Paradoxal, la liceul de filologie-istorie, aveam catedră foarte bună la matematică și la fizică, ceea ce nu ne interesa câtuși de puțin. Stăteau foarte bine și la latină, engleză și franceză, dar atmosfera de acolo mie nu mi-a plăcut. 

Nu mi-a plăcut mai ales accentul pe care un personaj pe care nu pot să-l uit, profesorul Craioveanu, de sport, îl punea pe P.T.A.P. - Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei sau premilitară. Nu mai țin minte ce se făcea, poate și pentru că eu de multe ori nu făceam. Veneam, stăteam la apel și după, plecam, îmi găseam de lucru. Nu au fost doi ani luminoși deloc. Am avut momente comice, dar „Sava”, cu toată rigoarea, cu tot ștaiful, cu toate spaimele pe care le putea avea un elev, mi s-a părut incomparabil peste Creangă și peste tot ce aș fi putut avea. Chit că avea profesori fixiști, de o rigurozitate maximă... Era celebrul profesor de matematică, Călugărița, care făcea razii prin Cișmigiu, bănuind că noi chiulim acolo. Mania lui era să-i prindă pe chiulangii și să-i trimită la tuns, să-i tundă zero, dar el trimitea la tuns tot ce prindea și cei mai mulți nu erau de la „Sava”, erau de la „Lazăr”. 

Noi, fiind clasă de uman, am fost scutiți de profesorii de matematică viforoși și foarte exigenți. Ne-a fost repartizat un profesor adorabil, pe care îl și pomenesc în două cărți, Armand Caloianu, un domn cu poliomielită, care dimineața, la prima oră, mirosea a tutun de pipă și a coniac. Mi se părea delicios. Avea un nas roșu și știa că suntem păduchi la matematică. N-avea niciun fel de așteptări de la noi. Momentul suprem al relației noastre a fost prin 1977, când eu chiuleam de la ora lui și el chiulea de la ora mea. Ne-am întâlnit vecini la meciul România-Turcia. Eram în tribună, ne-am trezit unul lângă altul. 

„…să știi că ăsta civil moare. Nu și-a făcut patul”

- Ați zis că, înainte de admitere, studenția era un concept fascinant pentru dumneavoastră, fiindcă nu era la fel de accesibilă cum o percepem acum. Au fost ulterior anii de student pe măsura așteptărilor? 

- Da, pentru mine era ceva aproape de neatins, cum spuneți. Bine, între liceu și „Filologie” s-a interpus, din păcate, armata, adică nouă luni pierdute din viață, unde m-au trimis la Constanța. 

Acolo am învățat să trag cu arma, trăgeam bine. La trageri, lângă mine aveam un coleg, pe Dan Bărbulescu, care nu prea vedea bine. Eu, după ce doboram ținta mea, trăgeam și pe culoarul lui și doboram și ținta lui. Altfel, m-am întors de acolo la fel de civil și la fel de nepractic și lipsit de rigoare cum m-am dus.

Tata a intrat, după prima noapte petrecută din nou acasă, cu o oarecare speranță la mine în cameră. A ieșit dezumflat după câteva secunde și i-a spus mamei: „Fetiță, să știi că ăsta civil moare. Nu și-a făcut patul.” 

Altceva nu. M-a învățat să am răbdare și m-a învățat că armata de atunci era o școală perfectă a absurdului. Lucrurile cele mai absurde acolo le-am văzut. Când am plecat, am pus valiza pe foc cu toate hainele dinăuntru. 

Instrumentul cu care măsuram inaccesibilitatea studenției era o emisiune radio care se chema „Student Club” și care știu că se dădea vineri de la 15:00 la 16:00. Acolo erau interviuri cu studenți și reportaje din centrele studențești. Mie mi se părea că oamenii care stăteau de vorbă erau nepământeni, adică niște creaturi supranaturale. Mi se părea că a fi student era ceva foarte greu de realizat, care nu-mi era la îndemână.

Bine, eu am și tendința să mă subevaluez. Eu întotdeauna mă credeam mai prost decât eram în realitate. S-a dovedit că nu-i rău să te subevaluezi, că la un moment dat ajungi bine. Am fost convins că nu intru. Tata mi-a spus că intru în primii cinci la facultate. Eu am râs ce am râs, după care mi-a trecut râsul.

În studenție au fost și dezamăgiri, dar și confirmări. Revelații nu. Adică mie facultatea, odată ce am intrat, mi s-a părut un loc în care te hrănești cu ambrozie spirituală și ai numai întâlniri providențiale cu oameni de o condiție intelectuală, de o erudiție și de o sprinteneală absolut cosmice. Ori, am avut și profesori limitați, dar am avut și profesori spectaculos de buni. Erau vârfuri, dar erau și personaje fără contur.

Ce nu mi-a plăcut, dar era un lucru la care te așteptai, era ideologizarea facultății. Eram la începutul de anii ‘80, și făceam un fel de filozofie, care de fapt, era marxism toată ziua, un soi de pedagogie și psihologie care erau niște colaterale ale pavlovismului, fără mari legături cu ce trebuia predat de fapt, și făceam ceva care se chema socialism științific. 

Așa că n-a fost nimic idilic în facultatea mea. Au fost întâlniri foarte bune cu unii profesori memorabili, cu unii profesori excepționali, care făcuseră niște concesii la viața lor, cum a fost Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Un monument. Noi am fost ultima serie căreia doamna Bușulenga i-a predat. Dumneai era și profesor de literatură comparată și membru în Marea Adunare Națională, ceea ce trăda niște fidelități ideologice și niște apartenențe de partid. Gabriel Liiceanu a întrebat-o odată: „Doamnă, cum se poate ca mâna asta, care a scris pagini sublime despre Eminescu, despre Rafael, volume minunate, a scris și despre Epoca lui Pericle?”, Nicolae Ceaușescu fiind comparat cu Pericle. 

Doamna Bușulenga l-a privit și i-a spus „Gabriel, dragul meu, așa este intelectualul. Duplicitar.” Gabriel Liiceanu s-a clătinat un pic, pentru că el, nefiind duplicitar, a dedus de aici că n-ar fi intelectual. Răspunsul l-a descumpănit. Dar a fost o acomodare conștientă. Adică eu sunt convins că Zoe Dumitrescu-Bușulenga nu avea nicio legătură cu comunismul. Cu mine cu tot, am fost trei nemembri de partid în facultate. Restul toți au intrat în partid.

- Se duceau singuri? Aveau avantaje? 

- Da, se duceau singuri. De ce? Să fie acolo. N-aveau niciun avantaj. Toți credeau că au. Eu glumeam cu ei, după cum am glumit și ulterior, când am fost profesor la Făget, unde am fost iarăși trei nemembri de partid în toată școala. Le ziceam: „Pe noi ne deosebesc două lucruri. Unu: voi plătiți o cotizație de partid, pe care noi nu o plătim. Doi: voi aveți o ședință de partid la care pierdeți trei ore, noi nu o avem. În rest, avem aceeași viață, să știți.”

Iar la repartiția aceea care era la nivel național, în ordinea descrescătoare a mediilor, oameni care erau membri de partid au prins o repartiție în localitățile Bolovani și Cornățelu, din județul Dâmbovița, de exemplu, la care nu era niciun mijloc de transport. Adică n-a contat ca aveai sau nu carnet de partid. Toți au făcut-o, cred, dintr-un soi de prevedere. Să nu cumva să se întâmple ceva rău. Dar câștiguri n-au fost. 

„Adică aveam 24 de ani, eram singur, aveam blugi, aveam părul lung și predam engleză”

- Din facultatea dumneavoastră ieșeau doar profesori?

- Profesori sau traducători. Adică dacă îți găseai un post de traducător la combinatul de industrializare a laptelui, da, prindeai acolo. Mie, displăcându-mi profund laptele, nu mi-a rămas decât să aleg un post de profesor. Cei mai mulți s-au dus profesori. Fiecare și-a ales un post până la urmă, fiindcă dacă nu îți alegeai nimic, spaima noastră era că suntem încadrați la vagabondaj și ne ia miliția, cum era pe atunci. Am aflat ulterior că nu putea să-ți facă nimic miliția. 

În ‘84, când am terminat eu facultatea, orașele erau închise. Nu doar orașele universitare. Posturile erau 85% în mediul rural. Eu am putut să-mi iau, în ordinea mediilor, post și în Slobozia și în Călărași, dar n-am vrut. Am vrut să aleg județul Constanța, pentru că fratele tatei stătea în Constanța, în oraș, și era profesor. Acolo erau trei posturi, toate stranii: unul era la o școală ajutătoare, unul la o școală de tătari și altul nu mai știu, dar avea și ăla niște probleme. Atunci mi-am adus aminte de Banat și de faptul că eu am neamuri în județul Timiș. Am ales singurul post din Timiș care mai rămăsese. Făgetul era comună pe atunci. Acum e oraș. Repartiția se făcea descărcător ca medie, dar existau două excepții. Dacă aveai buletin de localitatea respectivă, aveai prioritate. La fel, aveai prioritate dacă erai căsătorit cu cineva cu buletin din localitatea respectivă. N-avea nicio legătură carnetul de membru de partid cu poveștile astea. 

- V-a plăcut la Făget?

- Da. Minunat. Sigur că acum nu m-aș mai duce nici plătit cu greutatea mea în aur,

dar atunci, pe de-o parte, nu aveam încotro, pe de-altă parte, stăteam la neamurile mele din Lugoj. Lumea de la școală a fost admirabilă. Am elevi, cărora le-am fost diriginte în primul an acolo, ’84-‘85, și care vin la toate evenimentele pe care le am la Timișoara. Colegii și ceilalți profesori m-au primit foarte bine, după o reticență inițială de o zi, două. Toți s-au întrebat ce caut eu acolo, de la București. După care s-au lămurit că nu m-a trimis securitatea, nu eram spion, n-aveam o agendă ascunsă. Am avut relații minunate cu toți. 

 Și cu elevii la fel. Reprezentam ceva aproape subversiv. Adică aveam 24 de ani, eram singur, aveam blugi, aveam părul lung și predam engleză. Era visul oricui. În plus, eram foarte apropiat și ca vârstă de cei de clasa a XII-a. Erau cinci, șase ani între noi. Și instituisem un soi de relații neprotocolare cu cei care nu se sfiau să le accepte. Adică mă tutuiam cu foarte mulți elevi, ceea ce într-o localitate rurală totuși pe vremea aia părea neobișnuit. Eu n-am ținut niciodată la protocol. Mergeam cu ei la petreceri, la ștrand, veneam cu ei în excursie la București. Au fost niște relații foarte simpatice și nouă chiar ne-a părut rău când ne-am despărțit.

Eu a trebuit să plec după patru ani și ceva. Am plecat nu pentru că aș fi vrut eu. Între timp mă căsătorisem, iar prima soție era tot profesoară, în Orăștie. Avea un director cam absurd, un orar neconvenabil și o atmosferă mai greu de respirat.

După ce ne-am căsătorit, am trăit o vreme fiecare musafirul celuilalt. Apoi mi-a spus că nu mai poate și că trebuie să facem ceva să trăim totuși împreună. Am ieșit din învățământ amândoi și am plecat la București. 

Eu mi-am găsit un post de bibliotecar undeva pe lângă gară, la biblioteca din Ministerul Transporturilor și  Telecomunicațiilor. Acel an jumate, că atât am stat acolo, a fost infernal. Am avut niște colegi cumsecade, eram relativ aproape de casă, dar acolo mă durea faptul că nu trecea timpul. Mă uitam la ceas de zece ori pe oră. 

Făceam din când în când și traduceri din reviste de transport feroviar, care n-aveau nicio legătură cu engleza mea din facultate. A fost o mare binecuvântare când am plecat de acolo. Mi s-a părut, după armată, cea mai mare pierdere de timp. 

„Dacă nu erai suficient de deprimat, puneai The Wall și se rezolva”

- Când i-ați descoperit pe cei de la Pink Floyd?

- Prin anii ‘70. Știu că în ’79 a bubuit „The Wall”, care a fost, cum se spune în română, a breakthrough. A fost o lovitură, un disc cu totul ieșit din calapod sau cel puțin așa mi s-a părut mie. L-am ascultat de câteva ori clandestin și în armată. Dacă nu erai suficient de deprimat, puneai „The Wall” și se rezolva. 

Am ascultat o dată și într-un derapaj etilic cu o colegă și prietenă de facultate. Am ascultat discul ăsta în buclă și am băut coniac albanez. Ni s-a făcut rău ambilor, fiecăruia la el acasă. Cât am fost împreună a fost bine. Ea stătea foarte aproape de mine și m-am dus acasă, pe la 3 jumate, 4 fără ceva dimineața. Am ajuns și ai mei aveau musafiri, deci era weekend. Am mai stat și eu cu ei un pic. M-am dus la un moment dat să mă culc pe la 5. La 5 și ceva, 5 jumate mi s-a făcut rău, dar rău de tot. Ai mei, speriați, au chemat salvarea. A venit un medic tânăr și m-a întrebat direct ce am băut. I-am spus că am băut niște coniac albanez. Și el zice: „A, cu blonda de pe 1 Mai?” Săraca de ea a avut aceeași suferință și a chemat același medic. 

De atunci, mi se pare că Pink Floyd n-are un timp anume. Sigur, e o formație care nu mai cântă de zeci de ani. David Gilmour a dat un concert sau două în 2024, la Londra. Mie întotdeauna mi se pare că ei vin din viitor. Cu toată muzica lor peste care au trecut decenii, mi se pare că ei au anticipat muzica și că în continuare anticipează ce muzică se va scrie. Sau în cel mai bun caz că nu au un timp al lor. Nu doar că e sofisticată și inteligentă, pare în același timp selenară și telurică, are tot ce trebuie pentru o apropiere cât de cât de desăvârșire. La Londra am văzut, sigur, un Gilmour mai ticăit, mai moșcăit un pic, că totuși, se apropie de 80 de ani. L-am văzut la Royal Albert Hall, care e o instituție în sine, și mi s-a părut ceva divin.

- Ce tip de public era la concert?

- Oh, erau și tineri, erau și d-ăștia d-alde noi, erau și mai săltați decât noi, am văzut și septuagenari, am văzut cam toate tipurile de public, care respirau același aer, știau textele, ceea ce mi s-a întâmplat și la concertul lui Waters de la București. Am văzut copii de 12 ani care învățaseră textele de la părinți, de la bunici, mai degrabă, și știau la fel cum știu ăștia mici textele din Phoenix. Când mă duceam la concerte la Baniciu, știam și glumele dintre piese. Vedeam copii de școală, de liceu, care cântau cot la cot cu părinții și bunicii. Mi-a plăcut tare mult lucrul ăsta. 

„Nu puteai citi ce voiai, citeai ce-ți dădea partidul”

- Povestiți-mi episodul în care i-ați trimis lui David Lodge o scrisoare în care îi cereați permisiunea să-i traduceți una dintre cărți. Ați simțit că presupune vreun risc faptul că ați expediat-o în timpul regimului comunist? 

- Au fost mai multe surprize. Prima surpriză a avut-o tata, când i-am spus ce am făcut. Și tata m-a întrebat cum cred că o să ajungă scrisoarea la el, că o iau băieții, o rup, o confiscă... o citesc în orice caz. I-am spus că eu nu-i scriu că n-avem pâine sau că Ceaușescu e un bou. Îi scriu cum mă numesc și că mi-aș dori să-i traduc cartea în română. Se făceau traduceri. Ce e nefiresc aici? Asta nu era o carte interzisă, nu era o carte subversivă, era o carte de naratologie. Nu-i știam adresa, dar m-am dus la Biblioteca Britanică, la British Council, că aveam voie. L-am găsit și i-am scris. Am pus scrisoarea la poștă, cum era în anii ’80. Nu exista mail, să ne înțelegem. 

Sigur că băieții probabil că au citit scrisoarea. Au desfăcut-o la abur, au citit-o, au văzut că nu e nimic straniu sau nelalocul lui și au trimis-o mai departe. Și David Lodge mi-a răspuns. Ceea ce a fost a doua surpriză și pentru tata și pentru mine. Eu mă așteptam să nu răspundă, nu pentru că-l oprea Securitatea Română, ci pur și simplu... îți scrie unul din România.

Ori omul a fost foarte amabil. Trebuia să mă întâlnesc cu el în 2010 la Londra, dar a erupt vulcanul ăla nepronunțabil din Islanda și s-a sistat tot.

Mi-a scris, mi-a spus că n-are nimic împotrivă, mi-a mulțumit pentru interes, dar mi-a zis că va trebui totuși luat legătura cu agentul lui, Curtis Brown, și mi-a dat adresa. Mi-a spus că vor trebui plătite niște drepturi de autor, care înțelegea că vor fi în blocked currency, adică în lei, mai pe scurt, cu care el nu avea ce face decât ca interes numismatic. Și m-am dus după ‘89, la editura Univers, unde era Denisa Comănescu, cu care acum sunt coleg la Humanitas. I-am făcut această propunere, a luat cartea în ‘90 sau ’91 și a publicat-o în ’99. 

- Era regimul pe cât de fioros voia să pară?

- Era fioros. Era fioros prin felul în care te umilea. Avea grijă să faci din goana după mâncare o ocupație de bază, în așa fel încât să n-ai timp și minte pentru altceva. Un regim în care ai stat în frig, în care ai stat cu gazele întrerupte, de multe ori fără apă caldă, de multe ori fără curent electric... Nu puteai citi ce voiai, citeai ce-ți dădea partidul, iar partidul te lăsa cu lingurița și-ți mai și forfeca anumite texte. Sunt cărți care au apărut cenzurate sălbatic. „Numele trandafirului”, de exemplu, apare fără primul capitol. Era o vreme în care cuvântul „dumnezeu” nu putea să apară. 

Trebuia să fii atent la ce vorbești, că nu știai lângă cine stăteai la coadă și stăteai destul de mult la cozi. Nu puteai să pleci decât dacă erai ministru, ambasador sau în eșaloanele înalte ale securității. 

Eu am spus o dată, sigur am forțat nota și mi-am atras și reproșuri, că cea mai urâtă zi de după ‘89 a fost mai frumoasă decât cea mai frumoasă zi de dinainte de ‘89. Sigur că asta este o îngroșare a tușelor, pentru că mi-a plăcut mult mai mult ziua în care am intrat la facultate, de pildă, sau ziua în care m-am îndrăgostit de nu știu cine din facultate, decât ziua în care au venit minerii în ‘90. 

Era un regim greu de dus, în care trebuia să fii tot timpul atent și în care trăiai sub un clopot, în cenzură, îngrijorat, neștiind ce urmează să se întâmple și având impresia mereu că Nicolae Ceaușescu cu soția lui își bat joc de tine. Că pur și simplu voiau să-ți facă viața iad și că un sfert de secol au reușit să o facă. 

Începând cu anii ’80 a venit regimul de privațiuni: fără hrană, cu alimente raționalizate, cu stat la cozi infernale, neștiind dacă vine cineva cu o mașină cu produse. Lumea se așeza la coadă din reflex. 

Pâinea în București nu era pe rație, dar în restul țării era. Eu la Făget nu aveam dreptul la pâine, că nu aveam buletin de Făget. 

Adică sigur că sunt oameni care fac Uber la ora asta, au 28 de ani și știu exact ce bine era pe vremea lui Ceaușescu. Păi, le-aș dori să aibă parte de binele acela două zile, să vadă cum era. 

- Există vreun argument concludent pe care-l putem oferi oamenilor născuți după ’89 care regretă comunismul?

- După părerea mea sunt intratabili. Argumente n-ai. Din păcate, nu poți să-i duci înapoi în regimul acela. Eu de mult spun asta: cine regretă perioada Ceaușescu, o merită înapoi, dar în așa fel încât să nu mă afecteze și pe mine. Înțeleg că poți să fii nostalgic pentru că atunci erai tânăr și acum nu mai ești. Din punctul ăsta de vedere și mie îmi pare rău. 

Cine îl regretă ar trebui două zile să facă proba asta, să trăiască din nou ca pe atunci. Cu tot ce era acolo: cu stat cu orele la coadă în ger sau în arșiță, cu 8 grade sau 12 grade în casă, fără gaze, fără curent electric câteva ore pe zi, uitându-te la televizor și văzând cuvântarea lui Nicolae Ceaușescu la nu știu ce deschidere de an școlar, rugându-te să pleci în străinătate și să fii refuzat... 

Pe atunci, pașaportul stătea la miliție. Eu am avut primul pașaport în ’96. Mi-am pus problema de pașaport o dată, când prima soție, cea cu reîntregirea familiei, a vrut să facem o excursie în Bulgaria, dar n-a mai fost cazul, că pe mine nu m-au lăsat să plec, au lăsat-o numai pe ea. 

Eu, care am stat toate vacanțele în Banat și am predat în județul Timiș, aveam marele privilegiu că se prindea foarte bine, lacrimă, televiziunea iugoslavă, care dădea concerte, dădea filme subtitrate, dădea meciuri, dădea reclame cu blugi și cu Schweppes și cu ciocolate străine. Mi se părea paradisul, dar era absoluta normalitate. 

Deci aici ne adusese comunismul. 

Primul volum, sponsorizat de Mircea Lucescu

- Când ați debutat?

- În 2000, foarte târziu și foarte prost. A fost un debut nefericit. Am depus manuscrisul la o editură destul de importantă. Editorul m-a dus cu vorba ani de zile. Eu nu am avut tăria să mă duc și să-i spun să-mi dea cartea înapoi, ca să-mi dau apoi seama, în anul în care am luat totuși manuscrisul de acolo, că oamenii îl pierduseră. Fusese pus în alt dosar pe care scria altceva.

M-am dus la altă editură, am dus cartea acolo și mi s-a spus să fac rost de o sponsorizare. Publicatul în regie proprie, ceea ce eu n-am făcut niciodată, adică pe banii tăi, se cheamă în Occident, vanity publishing. 

Și fiind eu sfătuit să mă duc după sponsorizare, m-am dus. M-a sponsorizat Mircea Lucescu, pe care nu-l cunoșteam. Fuseserăm împreună, dar știu că el uitase, la o masă la care m-am nimerit lângă el. Și singura întrebare, cât de cât vaccinată, pe care m-am găsit să o pun, a fost: „Dacă mi-ar spune o ursitoare că pot să ies din țară o singură dată, unde să mă duc?” Și el mi-a zis Italia. Și am zis: „Unde în Italia?” Și el mi-a zis „Oriunde. Nu contează.” A avut dreptate. 

Eu citeam pe atunci ProSportul, ediția pe hârtie, unde scria că la hotelul domnului Copos, la „Grand Plaza”, se va decerna Trofeul „Casa Lux”. Va fi premiat Mircea Lucescu și soția lui pentru cea mai frumoasă casă din anul acela, care era vila lor de la Breaza. M-am dus și eu.

Înainte de asta, aflând că soția lui Mircea Lucescu, Neli, avea o agenție de turism, i-am trimis o scrisoare în care am spus cine sunt, de ce fac umbră pământului și ce rugăminte am, alături câteva cărți traduse de mine, ca să vadă că nu sunt un neisprăvit sau un escroc. 

Când am văzut anunțul ăsta am zis să mă duc să mă prezint domnului, dacă doamna n-a răspuns. 

Mircea Lucescu tocmai încasa premiul și era o liotă de reporteri care așteptau să-l întrebe cum e cu fotbalul. M-am dus la Neli Lucescu, i-am spus cine sunt, că i-am trimis niște cărți traduse de mine și că am o rugăminte. Mi-a spus să aștept un pic să termine Mircea cu ziariștii și vorbim. Am stat acolo cuminte. Mă simțeam jalnic și penibil. A terminat Lucescu cu ziariștii, a venit să o ia pe Neli și să o ducă acasă, iar Neli a spus „Mircea, uite, dânsul e domnul de care ți-am povestit.” El mi-a întins mâna și mi-a zis „Salut! Se rezolvă.”

Le povestisem alor mei. Tata mi-a spus, ca atunci cu David Lodge: „Tu crezi că lumea e făcută cum ți-ar plăcea ție să fie făcută? Nu. Lumea e altfel.”

Și zic: „Tată, mă duc acolo și ce risc? Risc un refuz. Risc să-mi spună să-l las în pace. Dar dacă nu mă refuză?” 

De ce n-aș fi încercat?

Și așa a apărut cartea. Mă rog, a fost o carte proastă. Înainte să apară eram inflamat, eram obsedat să iasă odată. După ce a ieșit, am citit și m-am întrebat cine a scris asta. Era cartea epatării. Am vrut eu să epatez pe toată lumea, să vadă publicul românesc ce știu eu să fac și cum o să cuceresc lumea și literatura. N-am cucerit nimic. Am un exemplar la mine acasă, țin de el, nu-l dau nimănui. 

După trei luni, culmea este că mi-a mai apărut o carte la care scriam. Ajunsesem între timp la editura Rao, unde eram redactor și scriam c  uminte la altă carte. La un moment dat directorul editorial mi-a spus: „Tu nu scriai la ceva, la o carte?” Zic: „Ba da.”, „Și în ce fază ești?”, „Incipientă.”, „Ia vezi tu dacă nu poți să te grăbești un pic. Noi peste trei luni inaugurăm o nouă tipografie și am vrea să o inaugurăm cu cartea ta.” 

Când îi spui asta unuia care încă nu debutase, omul ăla își bea mințile, o ia pe câmp, se urcă pe pereți. Atunci m-am băgat în priză și am scris cartea în două luni.

Așa am descoperit că eu scriu mai bine, nu știu dacă bine pentru gustul publicului, dar scriu mai bine în regim de urgență, când sunt forțat de timp. Așa a apărut „Balul Fantomelor”, care după aceea s-a reeditat la Humanitas. A venit momentul lansării și inaugurării tipografiei. Atunci m-am lămurit de ce era nevoie de textul meu. Tipografia aia era, de fapt, o imprimantă mai deșteaptă un pic. Nu era o tipografie propriu-zisă, dar avea marele avantaj că tipărea la comandă câte exemplare voiai. Cartea mea era un fel de cobai. Un volum broșat, fără supracopertă, fără hardcover. Eram foarte fericit, vă dați seama. Asistam la naștere. Eu n-am primit un leu drepturi de autor.

Mi-a dat editura 30-40 de exemplare. Le-am dat cunoscuților, prietenilor, prietenilor alor mei, toată lumea fericită, mândră. Mi-am dat seama care era defectul, de fapt. Totul era ok până deschideai cartea. Când deschideai cartea, pocnea cotorul și începeau să zboare paginile. Atunci mi-am dat seama de ce au avut nevoie de cartea mea. După care au scos și ediția hardcover, cu supracopertă, care costa prohibitiv. Dacă m-aș fi iubit enorm, eu nu m-aș fi cumpărat la prețul ăla. N-aș fi dat bani pe mine nici de un exemplar.

Cam așa a fost de începutul. Nu a fost cel mai încurajator. 

„Să nu credem că hoția are copyright românesc”

- Am citit vara trecută „Ghidul nesimțitului” și capitolul despre nesimțitul din autobuz am simțit că m-a răzbunat. Există o tipologie din carte cu care v-ați obișnuit atât de tare încât nici n-o mai băgați de seamă?

- Încet, încet te obișnuiești cu toate. Eu încerc acum să mă obișnuiesc cu noile tipuri de nesimțire, pentru că apar. Cartea asta e scrisă în 2006, când nu existau probe de nesimțire care azi există pe toate drumurile. Va avea o actualizare chiar peste puține luni, când va împlini 20 de ani de la prima ediție. 

Deși nu sunt o mimoză și știu și eu să fiu buruienos, dacă mi-o impune contextul, sunt lucruri cu care nu mă pot obișnui fizic, iar lucrul care mă deranjează cel mai tare nu e puțitul, deși nici ăla nu-mi place, recunosc. E vorbitul tare. Dacă aș avea puteri absolute, aș da contravenție la prima probă de vorbit tare, muncă în folosul comunității sau sentință cu suspendare la a doua situație și pușcărie la a treia. A ajuns să mă doară, pur și simplu, felul în care se urlă pe stradă, în metrou, la telefon, de pe o banchetă a metroului pe cealaltă. Lucrurile astea, mai ales pe unul ca mine, care merge zilnic cu mijloacele de transport în comun, mă deprimă, mă exasperează și nu mă pot obișnui. 

Gălăgia asta permanentă a ajuns să mi se pară de nesuportat.

Pe urmă mai e și excesul ăsta de familiarism, de familiaritate, pe care ți-l inculcă rețelele sociale. Rețelele sociale sunt un spațiu al familiarului. Și te trezești înjurat, persiflat, bombănit, acuzat, ștampilat, stigmatizat, de tot felul de oameni care habar n-au cine ești, iar asta nu mi se întâmplă numai mie, li se întâmplă multora. Trebuie să înghită lături zi de zi. Trebuie să încaseze tot felul de scatoalțe verbale din partea unor oameni care așa se construiesc pe sine. Se construiesc prin insultă. 

- Și cum ne vindecăm de nesimțire?

- Nu ne vindecăm. Bine, nici nu suntem singurii, adică să nu credem că restul lumii este armonioasă și civilizată, iar la noi s-au strâns toți nesimțiții. Nu, nici vorbă. Mai mult ca sigur la noi sunt mai mulți decât în Islanda, că și populația e alta. S-ar putea să fie mai mulți și decât în Franța, nu știu. Dar ca unul care s-a mai plimbat în ultimii 15 ani, am observat probe de nesimțire în Cehia, de exemplu, abundent. Praga debordează de nesimțire, Praga fiind un loc fascinant, o splendoare. Dar dai și acolo peste tot felul de băieți și fete care n-au cei șapte ani de acasă, care încearcă să te fure. 

Să nu credem că hoția are copyright românesc. 

„Eu sunt un om care se teme de moarte de mic”

-Acum doi ani, înainte de prima olimpiadă națională de română, am citit „Fluturele negru” și mi-a plăcut cum ați portretizat personajul, faptul că nu l-ați eroizat și m-au prins și locurile. Cum de v-ați oprit tocmai la Caravaggio? 

- Dintr-o întâmplare. Eram la Roma, prima dată când am ajuns acolo, și am intrat în Biserica San Luigi dei Francesi fără să știu ce e înăuntru. N-am văzut că la intrare e o plăcuță pe care scrie „Tablourile lui Caravaggio”, dar am văzut un pâlc de oameni. Toți se opriseră în fața celor trei tablouri cu Sfântul Matei. Și m-am dus și eu acolo, eu nefiind un familiarizat cu pictura. Am stat acolo și m-am surprins după un sfert de oră de înlemnire. Pur și simplu m-a curentat ce am văzut. 

Și atunci mi-am spus - „povestea asta merită la rândul ei o poveste”. Am ieșit de acolo cu gândul să scriu ceva despre Caravaggio, dar nu o biografie romanțată, nu o poveste scandaloasă, deși el a fost un personaj tabloid profund, ci o poveste despre dimensiunea lui interioară, care în „Fluturele negru” se vede în scrisorile pe care le trimite. 

Mi-a plăcut să mă ocup de ceea ce am crezut eu că este dimensiunea interioară a lui Caravaggio. Relația lui nu doar cu arta, relația lui cu divinitatea, felul în care își percepea el propriul amplasament în Italia, într-una dintre marile citadele ale picturii, el venind din Lombardia. 

- Ați spus că nu a necesitat muncă de documentare, dar cum a fost procesul de creație?

- Am citit, ca să-mi confirm niște lucruri și să aflu altele, dar nu m-am dus într-o expediție de documentare. Întâlnirea noastră a fost întâmplătoare și, odată întors acasă, am reluat din albumele de pictură pe care le aveam și am găsit ceea ce era creat de Caravaggio. Am citit o monografie a lui Andrew Graham Dixon și cam atât. În rest, m-am uitat cu ochiul meu nefamiliarizat. Eu nu am un ochi de specialist, am un ochi de profan în ale picturii. Adică pot să emit o judecată valorică de maximă simplitate: îmi place sau nu, mă atrage sau nu-mi repugnă, dar mă lasă indiferent sau mi se pare ceva atât de complex încât n-am acces. Nu sunt un intim al picturii.

- A fost diferit față de celelalte cărți?

- Întrucâtva diferit, da. Pentru că știam de unde plec și știam în general și unde ajung, ceea ce e o bilă albă, pentru că eu de cele mai multe ori știu de unde plec, încă nu mi-am pierdut facultățile, dar se întâmplă să ajung în altă parte. Am pățit-o de vreo două-trei ori. Ori aici, toată povestea lui Caravaggio se combina și cu povestea Romei. Roma e un personaj în cartea asta. E un personaj la rândul lui somptuos și nespălat, maestuos și cretinizant, seducător și brutal. Are toate miasmele și toate culorile, are absolut toate sosurile și zemurile vieții.  E un oraș pe care eu l-am descoperit în 2008 și care m-a vrăjit instantaneu. De atunci, am spus și repet că Roma pentru mine e lumea. Lumea cu majusculă. Acolo încep și acolo se termină toate. 

- Cine v-a dat de furcă mai mult? Jonathan Coe sau Julian Barnes?

- Salman Rushdie. Salman Rushdie în ,,Midnight’s Children”. 

Acum Julian Barnes mi-a dat mult de furcă la ultima carte, pentru că a spus că e ultima. Deci lucrul ăsta m-a apăsat în sine, mai ales că îi știu povestea. E povestea unui om care se teme de moarte de mic. Eu sunt un om care se teme de moarte de mic. El are o boală de sânge care la un moment dat o să-l curețe. Eu am o boală de sânge care la un moment dat o să mă curețe. Eu am tradus cartea asta în care el își povestește, printre altele, boala. 

Cartea altfel nu punea mari probleme pentru că eu vocabularul îl știam. 

Jonathan Coe e pe sufletul și pe mintea mea și cred că el o să fie autorul din care o să traduc cel mai mult. Pentru că am tradus 11 cărți din Barnes, cu tot cu ,,Departure(s)”, și 9 cărți din Jonathan Coe. El e și mai tânăr, Barnes a făcut 80 în ianuarie.

„Câteodată ies mai bine sandalele, câteodată ies prea prăjiți covrigii”

- Ce înseamnă „virtuoz al superficialului”?

- E epitaful meu, dar încă nu găsesc aprobare în familie pentru genul ăsta de epitaf. Eu mă percep un om fără mari adâncimi, la cât mă pot evalua. Nu cred despre mine că aș fi atât de profund, dar patinez destul de bine în anumite zone, pe anumite teme, în anumite direcții, iar în anumite numere de patinaj pot atinge virtuozitatea. Însă cred că sunt un om fără profunzimi abisale. Așa mă văd eu. S-ar putea alții să mă văd altfel. Bravo lor! „Beauty is in the eye of the beholder.” 

- Artistul nu e figura aceasta a omului care se sacrifică, care se descompune pentru creația lui?

-Or fi, sunt și din ăștia. Eu nu sunt artist și nu mă descompun, că nu mai știu să mă compun la loc după. Sunt un meșteșugar. Așa cum unul face sandale și altul covrigi, eu scriu cărți. Câteodată ies mai bine sandalele, câteodată ies prea prăjiți covrigii. Dar nu mă simt inspirat, nu am fir scurt cu Dumnezeu, nu simt o gheară cum îmi răscolește prin măruntaie și mă obligă să scot torente de cuvinte. Câteodată simt că ceea ce scriu rezistă și merită, altădată îmi dau seama că nu e bine, că am luat-o într-o direcție care nu e ok sau că ce scriu nu sună convingător. Atunci renunț pur și simplu. Sunt un meseriaș.