Încă de pe holul Școlii Gimnaziale „Mihai Eminescu” din Ghermănești, Cristina Dumitrescu este asaltată de copiii care se aruncă în îmbrățișări și par că o dărâmă cu afecțiune. Ea este voluntara care predă un opțional de arhitectură în două școli din mediul rural. De cinci ani, ea este persoana străină care încearcă să se integreze și să fie acceptată de elevi. Ea este cea care vrea să capteze copiii prin povești despre locuri și clădiri. Și tot ea mizează pe ajutorul învățătoarelor să explice împreună, cât mai bine și mai pe înțelesul celor mici, tot ce scrie în manual.
Diminețile de vineri ale Cristinei încep cu mulți copii. În prima zi ploioasă din octombrie, se urcă în mașină și pleacă din Capitală spre Ghermănești, un sat din Ilfov aflat la aproape 30 de kilometri distanță. Aici predă cursul „De-a arhitectura. Educație pentru arhitectură și mediu construit” la două clase primare. Copiii, părinții și învățătoarele au ales opționalul de arhitectură, iar Cristina, în vârstă de 43 de ani, este arhitecta voluntară care ține cursul introdus oficial în programa școlară opțională în urmă cu cinci ani.
Pe holul școlii, elevii o încercuiesc și o conduc până la clasa a IV-a A, unde copiii așteaptă deja în bănci să înceapă ora. Astăzi, ei învăță despre orientare și repere, iar cursul începe cu lumina stinsă și o serie de imagini cu clădiri renumite din lume proiectate pe tablă, precum turnul Eiffel din Paris sau muzeele Guggenheim din New York și Biblao. Fotografia muzeului Luvru, imortalizată seara, când lumina caldă pune în evidență clădirea, scoate sunete de uimire de la toată clasa. Beatrice, Georgiana și Carmen, care stau în ultimele bănci ale rândului de la geam, spun în cor că le place ora de arhitectură, că „este foarte frumoasă”. Bibi, cum îi spun fetele, preferă arhitectura matematicii pentru că aici nu se teme de „Insuficient” sau că va fi scoasă la tablă și nu va ști să răspundă.
De la repere universale trec la repere subiective. Ultimele zece minute ale cursului sunt dedicate desenului, iar elevii își scot creioanele și se apucă să traseze reperele din drumul spre casă: magazinul „La Boby”, blocul Andreei, piața și pizzeria. Printre bănci se plimbă atât Cristina cât și învățătoarea Brăduța Mateeș, care face liniște de fiecare dată când copiii sunt absorbiți în propriile conversații și le amintește ce ar putea avea în drumul spre casă: „Nu treci tu pe lângă casa cu stuf?”.
La această oră, copiii sunt relaxați, vorbesc liber, adesea unii peste alții, și povestesc că au văzut și ei clădiri similare în excursiile cu părinții. Dacă nu au fost în vacanțe, povestesc ceva care, pentru ei, are legătură cu imaginea afișată de videoproiector. Astfel, în 50 de minute se strecoară informații de geografie, când arhitecta localizează în spațiu clădirile emblematice, și de istorie, când copiii află poveștile muzeelor celebre. Mai mult, copiii desenează și pun rapid în aplicare noțiunea de „reper”, descoperită astăzi.
La final, Cristina primește iar îmbrățișări. Pentru că „De-a arhitectura” este considerată o oră relaxantă și pentru că o văd pe Cristina doar o dată pe săptămână, copiii s-au atașat de ea și își manifestă diferit afecțiunea, în comparație cu învățătoarea Mateeș: „Credeți că pe mine mă iau așa în brațe? Nu”.
De-a arhitectura este un proiect gândit de câteva arhitecte în urmă cu șapte ani, inițiat din nemulțumirea față de educația primită de copiii lor în școală, unde materiile sunt insulare, fără legături între ele. Inițiatoarele au scris un proiect cu care au câștigat finanțare de la Ordinul Arhitecților din România (OAR). Banii le-au ajutat să tipărească și să distribuie gratuit manuale în școlile de stat cu care colaborează, iar sponsorizările au completat când era nevoie. Începută în 2014 cu cinci clase-pilot, în perioada în care testau ce merge și ce nu, ora de arhitectură a ajuns, în prezent, la peste 4.000 de elevi din 150 de clase din toată țara. Cursul a ajuns și în câteva școli private, care plătesc între 4.500 și 5.000 de lei anual pe clasă, în funcție de numărul de elevi.
Din 2014, manualul de arhitectură a fost readaptat, iar o programă a fost depusă la Ministerul Educației Naționale și a fost avizată după un an de zile. Astfel, „De-a arhitectura. Educație pentru arhitectură și mediu construit” a intrat în lista cursurilor opționale, fiind una dintre puținele curricule integrate, adică un program în care elevii folosesc cunoștințe de la celelalte materii, precum geografie, istorie, arte plastice, educație civică, educație tehnologică, sociologie și fac legături între ele. „Chiar au fost bucuroși cei de la Științele Educației că aveau un program de materie integrată, cum tot vedeau pe la alții, prin afară, și voiau să aibă și ei”, își amintește Mina Sava, cofondatoare De-a arhitectura.
„De-a arhitectura în orașul meu”, opționalul pentru clasele III-V, are o programă avizată de Ministerul Educației Naționale (MEN) în anul 2014. Astfel, este ales de părinți și este inclus în orarul elevilor, iar ei primesc note sau calificative. Pentru celelalte cursuri, „De-a arhitectura mini” (pentru clasele I și II) și „De-a arhitectura în școala mea” (pentru elevi de la clasa a VI-a la a XI-a), asociația nu a avut timp să se ocupe de procesul de avizare. Programa pentru cursul opțional de clasele I și a II-a este făcută conform standardelor MEN, dar profesorii trebuie să depună dosarul cursului la inspectorat. În schimb, cursul pentru gimnaziu și liceu este conceput ca extracurricular, implică elevi din mai multe clase și are nevoie doar de acordul conducerii școlii, nefiind necesar un dosar cu programă la inspectorat. Toate programele se desfășoară în prezența învățătorilor sau a profesorilor (de obicei, diriginții de la clase) și a unui arhitect voluntar.
Anual, numărul claselor înscrise în programul „De-a arhitectura” diferă în funcție de câți arhitecți sunt disponibili în țară. De trei ani, numărul lor a rămas constant, în jur de 150, pentru că unii voluntari pleacă din țară, iar alții le iau locul. Sunt mai simplu de găsit în orașele mari, precum București, Cluj sau Timișoara. Așa că, pentru zonele rurale, asociația decontează transportul și oferă voluntarilor o sumă mică de bani pentru a compensa timpul deplasării.
A doua oră de arhitectură predată de Cristina la Ghermănești este la clasa a III-a A. Mesajul Wake me up when school is over se distinge de pe tricoul unei fete. Imagini din Veneția se derulează pe tablă, iar copiii privesc ba interesat, ba absent clădirile vechi din poza în care te uimește o mare navă de croazieră albă.
Exercițiul de la această oră se numește Desenul fără fir și implică echipe de câte opt copii. Fiecare are câte ceva de făcut: să deseneze o casă, mobilier urban, oameni sau mașini, să traseze linia ferestrelor și a ușilor și să coloreze. Când Cristina bate din palme, cel care a desenat casa dă foaia mai departe celui care trebuie să coloreze, iar clasa se umple de zarvă și strigăte: „Mai repede, mai repede!”, „Fă scaun!”, „Fă bancă!”. Timpul exercițiului expiră, iar copiii sunt supărați că ceilalți nu au lucrat cum trebuie. Cristina decide să le mai acorde o rundă. Deși vocea doamnei învățătoare se aude constant – „Nu e concurs. Nu câștigă nimeni, nu pierde nimeni” – copiii se supără, se îmbufnează, se duc într-un colț al clasei și plâng.
Certurile generate de munca în echipă implică exerciții de toleranță pentru elevi, o provocare practică pentru educația civică. Pe lângă această materie bifată, artele plastice, istoria locală și geografia sunt alte discipline care au completat ora.
„Munca în echipă este dificilă, ei nu sunt obișnuiți, nu se tolerează unul pe celălalt. Tocmai de asta vreau să lucrez mai mult așa”, spune învățătoarea Ana Calangiu. Tot ea a remarcat că după orele de arhitectură de anul trecut, copiii s-au întors la școală și au povestit ce fel de clădiri au văzut în vacanțe: erau vechi, erau noi, erau frumoase, urâte, prea înalte, prea joase sau foarte diferite în comparație cu restul.
Predarea în tandem este o noutate pentru învățătoarea Calangiu, care mereu se pregătește înainte de oră împreună cu arhitecta: „Doamna arhitect vine cu propuneri, eu vin pe partea de metodică, ea cu cunoștințele teoretice, eu în completare și astfel îmbinăm ce are fiecare mai bun ca să avem succes la oră”.
* * *
Scopul orei de arhitectură este să îi facă pe copii să fie conștienți de ceea ce se întâmplă în jurul lor, de clădirile și străzile pe lângă care se plimbă și de cum ar trebui să arate acestea. Mai mult, această oră ar trebui să îi facă să observe „relele” urbane și rurale, adică deciziile și acțiunile nefericite pentru mediul construit determinate în mare parte de lipsa de informații, educație și empatie socială, realizate atât de administrația publică, dar și de investitori, comunități sau persoane private.
„Scopul este să aibă o cultură generală mai amplă și să înțeleagă locul în care trăiesc”, explică cofondatoarea De-a arhitectura Mina Sava. „Toate « relele» urbane și rurale din țara asta se petrec din lipsă de educație. Oamenii nu au de unde să știe anumite lucruri, dacă nu le învață la școală sau nu le percep ca firești, că acesta e bunul simț în care trebuie să existe un sat sau un oraș. Oamenii nu se atașează deloc de locurile lor, de orașe sau de sate. Mulți zic că e din cauză că s-au tot mutat dintr-un loc în altul și de asta nu s-au atașat. De fapt, atașamentul acesta provine și dintr-o neînțelegere a locului în care se află. (...) Încercăm să le inducem [elevilor] ideea că locul în care locuiesc este oglinda lor.”
Așa că ora de arhitectură este una de învățare prin proiect. La finalul fiecărui curs, elevii pregătesc un proiect, o machetă în care reprezintă comunitatea și fac, astfel, trecerea, de la primul desen în care schițează o stradă, cu blocuri, bănci, mașini și oameni.
„Schimbarea e evidentă dacă privești din perspectiva începutului și sfârșitului cursului”, explică Mina Sava. „La început, elevii descriu cu dificultate orașul, satul sau școala lor prin desen sau oral. Foarte mulți nu «văd» mediul construit din jurul lor, locuri pe care le parcurg sau le folosesc în fiecare zi. Sunt și copii care nu percep umbrele, calitatea luminii într-un spațiu, faptul că materialele au textură și temperaturi diverse, nu își pun întrebări legate de utilitate, estetică, rezistență sau chiar de sustenabilitate. La sfârșit, la expoziția de la finalul anului școlar, nu este timp să asculți poveștile tuturor, felul în care «văd» orașul, îl înțeleg și cum și-au imaginat lumi noi. Este o informație care este peste tot în jurul lor, dar nu știau cum să o acceseze. Și, cel mai amuzant este când împărtășesc părinților noile cunoștințe”.
Ziua Cristinei continuă cu drumul de la școala din Ghermănești către cea din Tâncăbești, unde învățătoarea Mihaela Leuștean o așteaptă ca să pornească într-o expediție la palatul Mogoșoaia. Deși se află la doar 25 de kilometri de palatul construit de Constantin Brâncoveanu, mulți elevi din clasa a IV-a nu au fost niciodată acolo, așa că așteaptă excursia nerăbdători.
Autobuzul școlii îi lasă pe elevi la două străzi distanță de palat, iar ei o iau pe jos, cu harta în mână, unde notează ceea ce întâlnesc: un cabinet stomatologic, o stație de autobuz, o bancă. Până să ajungă la o poartă diferită de restul, ploaia se pornește, iar copiii se grăbesc spre palat. Aici, Cristina le face un scurt istoric al clădirii și îi lasă apoi să facă turul ghidat. Dacă ploaia a stricat expediția de afară, Cristina o mută înăuntru și inserează câteva întrebări și explicații în timpul turului: „Ce avem pe jos?”, „Cum se numește acoperișul acesta cât o jumătate de sferă?”.
La final, în fața palatului, după ce au făcut fotografiile de grup, învățătoarea Leuștean propune jocul Insula crocodililor, care presupune un șir de întrebări la care cel care răspunde corect este salvat. Întrebările încep să curgă de la Cristina: „Cine a văzut un clopot azi?”, „Câte fete a avut Constantin Brâncoveanu?”, „Din ce era făcută podeaua din palat?”, „Cum arătau ușile?”, „Ce era atârnat pe perete?”, „În ce stil este construit palatul?”. Printre ei, învățătoarea îi încurajează să răspundă și îi laudă mereu: „Bine, Ștefan!”, „Bravo, Miruna, vezi că ai știut!”. Țipând unii peste alții, cu mâna ridicată și cele două degete pulsând energic, copiii vor să demonstreze că știu răspunsul corect, iar arhitecta zâmbește în timp ce insula crocodililor se golește de copii.
Pentru Mihaela Leuștean, cursul de arhitectură se integrează perfect în programa școlară, pentru că îi ajută pe copii să înțeleagă mai bine noțiuni din alte materii. „Anul acesta o să studiem scara. Tocmai bine, pentru că, fiind clasa a IV-a, vom lucra la geografie pe hartă. Și de unde nu înțelegeau ei cum de o localitate așa de mare este reprezentată printr-un punct, pentru că se făcea împărțirea la un milion sau la o sută de mii, acum cred că o să le fie mult mai simplu”, spune învățătoarea.
Tot ea a fost cea care a prezentat-o pe Cristina elevilor, la primul curs. De atunci, cele două se completează una pe alta în timpul orelor și caută idei pentru ca informațiile să fie cât mai bine înțelese de copii. „Chimia” dintre ele s-a produs rapid, după cum spune învățătoarea, când a văzut că arhitecta cu care va colabora este „inimoasă, plină de idei și energie”. Pentru Cristina, învățătoarea Leuștean este „sufletistă”, genul de profesor care se implică foarte mult în activitățile copiilor și își face multe griji pentru ca totul să iasă cum trebuie.
Chiar dacă e doar o oră pe săptămână, Cristina crede că, prin acest „puțin”, copiii vor înțelege mai bine mediul înconjurător și mai ales, cum ar trebui să fie acesta. Apoi, vor transmite către părinți ceea ce învață și, poate așa, comunitatea va deveni mai atentă și se va implica mai mult pentru ca oamenii să ia decizii bune pentru mediul în care trăiesc.
