„E neobișnuit să văd că aici avioanele zboară normal”. Tinerii ucraineni, la studii în Europa

„Este greu să realizezi că tu ai lumină, apă și condiții normale de viață, în timp ce prietenii tăi stau acasă în frig și încearcă să își încarce telefoanele de la baterie externă.” Vinovăția pentru confortul lor într-o țară în care este pace l-am întâlnit la toate cele trei studente ucrainene cu care am vorbit. Stau cu gândul mereu acasă, la familie și prieteni, în timp ce viața merge, impasibil, înainte.

5,6 milioane de ucraineni continuă să trăiască în afara țării, la patru ani de la începutul invaziei pe scară largă a Rusiei în Ucraina, potrivit Centrului pentru Strategie Economică.

Aproape 56% dintre ei au între 18 și 35 de ani. Și 115.000 sunt peste hotare să-și continue studiile, cei mai mulți în Polonia (46.210) și în Germania (11.961).

România: cum înveți să fii adult la 17 ani

Yaroslava Asarzhy avea 17 ani când a decis să plece singură într-o altă țară. Era 2023. Astăzi, la 19 ani, este studentă în anul III la Facultatea de Administrație și Afaceri din cadrul Universității din București. 

Am vorbit cu ea seara, după ce și-a terminat cursurile, prin Google Meet, fiindcă suntem în țări diferite, și eu fiind la studii în Scoția. 

Yaroslava a ales România pentru că era aproape de casă, dar și pentru că diploma acestui program „îi deschide uși pentru un viitor bun”.

Familia ei locuiește în orașul Reni, în regiunea Izmail, aproape de Galați. Zona porturilor de pe Dunăre a devenit un punct strategic și o țintă pentru atacurile rusești încă din 2023. Când principalele porturi din Odesa au fost grav afectate de bombardamente, Ucraina a fost nevoită să continue exportul de cereale și mărfuri prin porturile de pe Dunăre, inclusiv Izmail și Reni, ceea ce le-a făcut ținte pentru drone și lovituri aeriene.

Yaroslava spune că adesea a simțit vinovăție că a plecat și că se află în siguranță, în timp ce alții continuă să sufere de război. După mult timp și-a dat seama că acest sentiment nu îi ajută pe cei rămași acasă și că părinții ei ar fi mai bucuroși dacă ea și-ar trăi viața liniștită în România. 

Dar viața în România nu e chiar mereu liniștită. A avut, de-a lungul timpului, parte și de remarci răutăcioase.

„Au fost momente în care colegii făceau glume legate de război, ne numeau «hoholi» (termen peiorativ folosit pentru ucraineni). Erau momente când stăteam la curs, de exemplu, și din spate cineva cânta «Katiușa» (cântec popular rus, adesea asociat cu armata sovietică și folosit aici ironic) sau ne trimiteau mesaje jignitoare. Ne ocoleau sau ne ignorau. Au fost și momente când ne-au spus în față direct că nu suntem bineveniți în România”, spune ea și își sprijină fruntea în palmă.

De fiecare dată când primește astfel de replici, alege să nu răspundă: „Dacă un om își permite să glumească așa, de ce aș vrea să vorbesc cu el? Nu vreau să fiu la nivelul lor”, spune mimând detașarea, ridicând ușor din umeri, lăsându-și mâinile să cadă pe brațele scaunului.

Întrebările despre război veneau mai degrabă din partea profesorilor decât de la colegi. Ei se interesau și voiau să știe dacă studenții sunt bine. Uneori au fost chiar mai blânzi cu studenții ucraineni decât cu cei români.

„Îmi amintesc că, în primul an de facultate, profesorii ne permiteau să răspundem la întrebări, să facem proiecte sau să scriem examene în engleză, dacă ne era mai ușor așa. Ne trimiteau chiar și materialele în engleză”. 

„Și nu e vorba de limbă, ci de faptul că te înțeleg, își dau seama în ce situație te afli și încearcă să te ajute, să-ți ușureze puțin viața”. 

„Îmi lipsesc oamenii mei”

Locuind la granița cu România, știa româna la un nivel elementar, iar la facultate s-a confruntat cu limbajul academic, care i s-a părut greu de înțeles. Nici comunicarea de zi cu zi cu alți oameni nu a fost ușoară la început. În zona de unde provine, româna se amestecă cu rusa și ucraineana, iar ea nu era obișnuită să vorbească într-o singură limbă.

A urmat apoi singurătatea. „La un moment dat am realizat că a fost alegerea mea să plec într-o altă țară. Și că dacă nu-mi iau viața în mâini, nu o să-mi fie mai ușor. Asta nu m-a lăsat să plec acasă”, spune ea, cu o ușoară încruntare, ridicând din umeri ca și cum ar accepta inevitabilul.

Războiul din Ucraina rămâne mereu prezent în viața ei, ca o rană care nu se mai vindecă. Cel mai mult îi lipsește sentimentul de acasă.

„Îmi lipsesc oamenii mei. E greu să găsești oameni care să ți se potrivească ca energie. Încerc să vorbesc cu români, dar sunt foarte diferiți. Chiar dacă mentalitatea e uneori asemănătoare, e greu să intri în cercul lor, să devii «a lor». Îmi lipsește vibe-ul ucrainean”, spune ea.

Partea negativă a experienței ei în România a fost birocrația. Când a ajuns aici la 17 ani, fiind minoră, când avea nevoie de acte sau adeverințe, nimeni nu putea să o ajute fără părinți. În plus, se aștepta ca în Europa totul să fie mai eficient.

„În comparație cu Ucraina, unde totul se poate face prin Diia (aplicație guvernamentală digitală prin care cetățenii pot accesa documente și servicii publice online), aici m-am confruntat cu faptul că pentru fiecare adeverință ai nevoie de o altă adeverință și că totul trebuie legalizat la notar. A trebuit să merg în diferite colțuri ale Bucureștiului pentru a obține actele ca să stau legal în țară și să aștept la cozi câteva ore. Te aștepți ca în Europa totul să fie automatizat, online, dar în realitate lucrurile stau cu totul altfel.”

„Mândră că fac parte din acest popor”

Ea nu a apucat să studieze într-o universitate din Ucraina, a venit în România imediat după ce a terminat liceul. Dar comparând cu ceea ce știe despre sistemul ucrainean de la prieteni și rude, observă diferențe majore.

„În Ucraina cred că se cere mai multă responsabilitate de la studenți. Aici e mult mai liber, adică, tu alegi să vii la cursuri sau nu.”

Un alt aspect pe care l-a descoperit în România este rolul important al organizațiilor studențești și faptul că tinerii pot vota în senatul universităților. I se pare foarte valoros faptul că universitatea și facultatea ascultă opiniile acestor organizații, prin care vocea studenților poate ajunge la conducere. 

„Ei influențează deciziile rectoratului, inclusiv câte locuri în cămin și cum să le repartizeze între studenți și facultăți. Am văzut că pot contesta anumite lucruri. De exemplu, niște prieteni mi-au povestit că au reușit să facă o sesiune de restanțe în plus, pentru cei care sunt în ultimul an de licență.”

Ca studentă internațională, Yaroslava primește bursă în valoare de 925 de lei pe lună și cazare gratuită în cămin. Sună bine, spune ea, dar realitatea e mai complicată.

„Nu este suficient. Majoritatea colegilor mei lucrează part-time sau full-time. Statul plătește o parte, dar nu acoperă totul”, mărturisește ea.

Pentru ea, majoritatea banilor merg pe mâncare. Pentru alte cheltuieli, ca ieșirile în oraș sau haine, este ajutată de părinți. Fiind în ultimul an de studii, a ales să se concentreze pe învățat, având în vedere examenele finale și susținerea lucrării de licență.

„Mulți cred că am venit în Europa doar pentru a sta degeaba și a primi bani de la stat. Dar dacă stai să te gândești, chiar și în București ucrainenii au deschis cofetării, saloane de înfrumusețare, magazine sau birouri de traduceri. Nu vreau ca oamenii să ne perceapă ca pe niște refugiați, ci să vadă în noi oameni care luptă pentru viitorul lor. Povestesc mereu despre cât de mulți voluntari avem, cum toate restaurantele rămân deschise chiar și în timpul alarmelor și cum ne sprijinim unii pe alții. Vreau să spun asta întregii lumi și să declar că sunt mândră că fac parte din acest popor”, spune ea și vocea îi devine mai gravă.

Yaroslava e categorică atunci când vorbește despre întoarcerea în Ucraina: „Nu văd niciun viitor acolo pentru tineri, din păcate. Oricât de dureros sună.”

Până termină facultatea, va rămâne în România. Ce urmează după, nu știe nici ea. „Nu m-am gândit în ce țară aș vrea să ajung. Știu doar că în următorii ani vreau să trăiesc aici, în București. Iar mai târziu, poate peste câțiva ani, o să înțeleg singură încotro vreau să merg.”

Yaroslavei de la 17 ani, peste care au trecut doar doi ani, dar pare o viață, i-ar spune: „Să nu-ți fie frică. Frica e normală, nu te face slabă. Te face doar mai atentă. Dar nu lăsa frica să-ți paralizeze curiozitatea. Mergi înainte, nu te opri, indiferent cât de greu e. Și nu te învinovăți pentru greșeli. O să treacă. O să fii bine.”

Între Ucraina și Marea Britanie

Maria Shtelmakh are 19 ani și este studentă în anul III la Facultatea de Relații Internaționale în cadrul Universității Naționale Academia Kyiv-Mohyla. A aplicat pentru un program de mobilitate academică și studiază în semestrul al doilea la Universitatea din Glasgow, Scoția.

Vorbim într-o zi de sâmbătă, când în Scoția începea să se încălzească. În jurul orei 11, în camera de cămin cu draperiile deschise, razele soarelui intrau nestingherite. 

„Am ales Glasgow pentru că universitatea are o reputație foarte bună pentru programele internaționale și pentru suportul oferit studenților din străinătate. A fost important pentru mine să fiu într-un mediu sigur și care mă sprijină.”

Prima interacțiune cu sistemul academic scoțian a fost o surpriză. În loc de numeroase cursuri și examene, cu care era obișnuită în Ucraina, acolo au de făcut proiecte mari, eseuri și prezentări.

 „Aici nu am atât de multe cursuri, dar fiecare din cele pe care le am cere mult timp. Trebuie să gândești critic și să-ți argumentezi fiecare punct de vedere”, explică Maria, sprijinindu-și coatele pe birou și gesticulând ușor cu mâinile, arătând cum fiecare sarcină cere concentrare și implicare.

Observă și diferențe între modul de evaluare din Ucraina și Scoția. În universitățile ucrainene contează mult participarea activă la cursuri și interacțiunea directă cu profesorii. „Este important cât de des vii și răspunzi la cursuri, dacă pui întrebări și participi. Profesorii îți pot acorda puncte în funcție de activitatea ta de-a lungul semestrului și asta poate influența nota finală”, explică ea, lăsându-și mâinile pe birou. 

În schimb, la Universitatea din Glasgow, lucrările scrise sunt verificate anonim, profesorii neavând acces la numele studenților, ci doar la un cod atribuit fiecăruia, o practică aproape de neimaginat în sistemul ucrainean.

Pe perioada mobilității, Maria are o bursă care îi acoperă cheltuielile de bază pe durata șederii în Scoția. În plus, acordul dintre universități le-a oferit studenților posibilitatea de a beneficia de cazare gratuită.

Consideră că, în general, viața în Scoția nu este semnificativ mai scumpă decât în Ucraina. Unele produse au prețuri similare, iar altele chiar mai mici, astfel încât diferențele nu sunt întotdeauna foarte evidente. 

„Cele mai mari cheltuieli ale mele sunt pentru lucrurile de zi cu zi: mâncare și uneori pentru călătorii prin Scoția. Cumpăr des produse pentru gătit, dar atunci când am ocazia, încerc să mai călătoresc, să văd locuri noi. Cam toate acestea, adunate, reprezintă cea mai mare parte a bugetului meu lunar. Mie chiar îmi mai rămâne din ce primesc. Dar dacă vorbim despre cafea… acesta este punctul meu sensibil”, spune ea zâmbind. „Aici o cafea costă aproximativ patru lire, cam de trei ori mai scumpă decât în Ucraina. În rest, însă, diferențele de preț nu sunt atât de semnificative pe cât s-ar putea crede.”

„Este greu să realizezi că tu ai condiții normale de viață, în timp ce prietenii tăi stau acasă în frig”

Maria vine din orașul Vinița, care se află în partea central-vestică a țării. Regiunea e departe de linia frontului, dar a fost ținta unor atacuri cu rachete, în special asupra obiectivelor de infrastructură civilă.

Cel mai grav atac a avut loc în iulie 2022, când centrul orașului a fost lovit de rachete. Au fost morți, răniți și mari distrugeri.

În perioada 2022-2026, regiunea a continuat să fie supusă periodic atacurilor aeriene, în special asupra infrastructurii energetice. Aceste atacuri au dus la întreruperi în alimentarea cu energie electrică și au afectat viața de zi cu zi a oamenilor, mai ales iarna.

„Avem o diferență de două ore și, de multe ori, când încep bombardamentele în Kiev, eu încă nu dorm. Le scriu prietenilor mei mereu și îi întreb dacă sunt bine.” Stă cu umerii aplecați înainte și mâinile strânse pe genunchi.

Are un sentiment permanent de anxietate. Chiar și în Scoția, anumite zgomote puternice o sperie, îi amintesc de sirene sau de sistemul antirachetă. „Când aud un sunet puternic sau un avion, automat reacționez. Pentru mine este încă neobișnuit să văd că aici avioanele pot zbura normal”, adaugă, clipind rar și întorcând privirea în jos. Și se simte mereu vinovată pentru confortul ei. 

Este greu să realizezi că tu ai lumină, apă și condiții normale de viață, în timp ce prietenii tăi stau acasă în frig și încearcă să își încarce telefoanele de la baterie externă.

Chiar și departe de Ucraina, încearcă să facă ceva pentru cei de acasă. A participat la un eveniment de solidaritate pentru Ucraina, pe 24 februarie, dată care a marcat patru ani de la începutul invaziei pe scară largă a Rusiei în Ucraina.

„La final, un reprezentant al autorităților locale și-a exprimat susținerea sinceră pentru ucraineni. A venit foarte multă lume, chiar și studenți locali care nu erau ucraineni au venit cu pancarte pentru a ne susține”, povestește Maria.

Tânăra urmărește zilnic știrile și încearcă să rămână în contact cu familia și prietenii de acasă. 

Mobilitatea academică are însă o durată limitată și Maria trebuie să se întoarcă în Ucraina pentru a-și finaliza studiile. Dacă ar exista posibilitatea de a rămâne mai mult, ar lua în calcul această opțiune.

„Aici mă simt confortabil. Îmi place sistemul de studii. Așa că, dacă ar exista aceleași condiții financiare, mi-ar plăcea să rămân.”

Germania: studiile și practica

Elvira Asarzhy s-a mutat în Nienburg, un oraș din vestul Germaniei, chiar în anul în care a început invazia rusă. Avea 18 ani atunci. Alesese această destinație pentru că avea rude care o puteau ajuta cu cazarea și acomodarea.

Am vorbit cu ea într-o seară, în jurul orei 9, după ce se întorsese de la muncă. Muncă și studii, de fapt. Știam că în Ucraina, Elvira studia finanțe și bănci la Universitatea de Economie din Odesa, așa că și în Germania a dorit să continue în aceeași direcție. Pentru a aplica la o facultate, nu era suficient doar un nivel C1 de limba germană. 

„Trebuie să ai notele excelente, pentru că există o concurență mare nu doar între studenții străini, dar și între germani. De asemenea, sunt necesare multe documente. Dar și dacă intri la facultate, viața de student și studiile la universitate sunt destul de costisitoare”, a explicat ea.

Așa că sistemul Ausbildung, care combină studiile cu munca practică, a fost pentru Elvira o alternativă mai realistă și mai accesibilă. În cadrul acestui sistem, studenții sunt angajați direct de firme, care le oferă atât experiență profesională, cât și un salariu.

„La noi nu există așa ceva, conceptul de firmă care să te angajeze și să te formeze gratuit, iar la final să primești și un salariu, și un certificat care îți permite să lucrezi în domeniu”, spune ea cu seriozitate, aplecându-se ușor spre cameră, în timp ce gesticulează.

În programul Ausbildung, examenele sunt împărțite în trei părți. Prima se concentrează pe materiile studiate în acel an, ca bazele teoriei și științele bancare principale. A doua parte acoperă subiecte suplimentare — cum ar fi regulile legale, comunicarea cu clienții sau situații practice — pentru a pregăti studentul pentru ultima etapă. Aici e inclus și un examen oral de 30 de minute, un dialog care simulează situații reale dintr-o bancă.

Această abordare practică diferă semnificativ de sistemul universitar tradițional din Ucraina, unde accentul se pune mai mult pe teorie și evaluarea prin note. În Germania, notele merg de la 1 la 6, unde 1 este punctajul maxim.

La început, când abia s-a mutat, a primit un ajutor financiar special pentru ucraineni (Bürgergeld), cu sume diferite în funcție de numărul de membri ai familiei. În cazul ei, primea 563 de euro pe lună pentru o persoană. A beneficiat de această susținere timp de doi ani și jumătate, perioadă în care a învățat limba de la zero.

După ce a început Ausbildung-ul, principalul său venit a devenit salariul primit de la bancă, care acoperă cheltuielile zilnice. „Banii de la muncă mă ajută să acopăr costurile vieții de zi cu zi. Nu e ca un salariu complet, pentru că lucrez doar 20 de ore pe săptămână, dar e suficient, în mare parte”, spune Elvira. 

Viața în Germania este însă mai scumpă decât se aștepta. Prețurile au crescut mult în ultimii ani 4 ani. „Cea mai mare parte a salariului meu se duce tocmai pe alimente, cred că aproximativ 250 de euro. Da, produsele sunt scumpe aici, dar vreau să mănânc echilibrat și sănătos. De asemenea, îmi plătesc asigurările medicale și transportul. Doar transportul mă costă 60 de euro pe lună. Și pentru alte cheltuieli mărunte, cum ar fi haine, sau pur și simplu o excursie undeva, sau o masă în oraș, se cheltuiesc bani, dar nu atât de mulți cât pentru mâncare”, explică Elvira, cu umerii ușor căzuți și mâinile sprijinite pe coapse. 

Experiența cursurilor de limbă a fost pentru Elvira și o întâlnire cu diversitatea culturală din Germania. Majoritatea colegilor ei erau, la fel ca ea, veniți din diferite țări, din Turcia, Siria, Iran, Republica Moldova sau Ucraina.

Profesorii au fost mereu deschiși și voiau s-o ajute, iar în ceea ce privește atitudinea localnicilor, experiența ei a fost în mare parte pozitivă. „Eu personal aproape că nu m-am confruntat cu discriminare sau bullying”, spune ea.

Elvirei îi e dor de familie și prieteni. „Este foarte greu din punct de vedere moral. Trăiești la mii de kilometri distanță, dar familia ta este acolo și citești în fiecare zi știrile despre ce se întâmplă în țara și în orașul tău”, explică Elvira, iar privirea i se încruntă. 

Potrivit ei, germanii vorbesc deschis despre război și încearcă să fie solidari. „Mă întreabă destul de des de asta. Sunt curioși dacă am venit cu familia, dacă e bombardată regiunea mea și spun că le pare rău. Ei urmăresc știrile și vor să înțeleagă ce se întâmplă de la cineva care a trăit toate evenimentele astea. De obicei sunt foarte înțelegători și sunt gata să ajute”. 

În ciuda dificultăților legate de adaptare și de distanța față de casă, Elvira spune că nu a avut niciodată un moment în care să-și dorească să renunțe și să se întoarcă. „Mi-a plăcut fiecare zi pe care am trăit-o aici. Mi-a plăcut să învăț limba, să încep să lucrez și să cunosc oameni noi.”

Aceste experiențe au motivat-o să continue să-și construiască viitorul în Germania. „Îmi place foarte mult țara în care trăiesc acum și vreau să îmi construiesc viața aici”.