„Claudia Nechita (27 de ani) a fost învinsă dramatic de nipona Sena Irie (21 de ani), la puncte (2-3), în faza sferturilor de finală de la JO 2020.”
„David Popovici a ratat la două sutimi medalia de bronz la JO 2020. JO 2020.”
„Echipajul feminin de 8+1 al României s-a clasat pe locul 6 în finala olimpică de la Tokyo și a ratat de puțin o medalie.”
„Glință a ratat șansa cuceririi unei medalii olimpice, clasându-se pe locul 8, ultimul.”
„Luptătorul Victor Ciobanu a ratat medalia de bronz la Jocurile Olimpice.”
„Ana Maria Popescu a ratat dramatic aurul olimpic, la ultima tușă.”
Ce au în comun enunțurile de mai sus, extrase din presa românească, dincolo de faptul că se referă la (unele) rezultate ale sportivilor români, participanți la Olimpiada de la Tokyo? Dacă le veți reciti, veți observa că verbul folosit parcă obsesiv este „a rata”. Și am fi putut extinde ușor aria citatelor, cu alte exemple din sport, din alte competiții, nu doar de la Olimpiada niponă. Ele sunt dovada unei analize mereu în negativ a evenimentelor, o tendință ale cărei rădăcini se află, de cele mai multe ori, în familie și în școală.
Auzim, nu-i așa, adeseori comentarii de genul „A fost la concurs, dar nu a luat nimic.” (iar valoarea procedurală a conjuncției adversative „dar” este de a nega așteptarea) sau „Nu a fost în stare să se situeze în primii zece.” (păguboasă obsesie a clasamentelor), iar comentatorii fac parte adesea din categoria celor care nu au ajuns niciodată în situația de a reprezenta instituția în care activează, localitatea, județul sau țara în vreo competiție sau la vreun eveniment, a celora care nu cunosc efortul (fizic, material, intelectual, nici nu contează) care se află în spatele unei selecții și a promovării la etapa superioară (ceea ce presupune, în primul rând, participare). Fiindcă până la urmă ne-am putea întoarce privirea spre începutul și nu spre finalul unui traseu competițional, spre bucuria, curajul sau dorința de a participa (în contextul în care mulți aleg să stea deoparte și să nu se implice). Ne bucură, nu-i așa?, participarea unor elevi, profesori, sportivi, artiști etc. la competiții, ne simțim mândri că ne reprezintă, însă îi sancționăm cu vorbe grele (sau măcar cu enunțuri în care includem un adversativ cu rol de contrazicere a așteptărilor) dacă nu sunt în vârful clasamentului, dacă nu se întorc cu un trofeu, o medalie sau măcar cu o diplomă pe care să scrie „premiul I”, „mențiune”, „premiu special”. Îi arătăm cu degetul, le minimalizăm efortul, îi ironizăm și vorbim despre ratare, în timp ce, din fotoliul nostru comod privim spre ecranul telefonului, al tabletei, al calculatorului sau al televizorului.
În fond participăm și noi la ceva: la demolarea curajului și încrederii celuilalt, la anularea efortului pe care l-a depus. Și privim totul în alb și negru: reușită și ratare.
Îmi amintesc de unul dintre foștii mei directori care (cred că am mai vorbit despre asta), atunci când ne întorceam de la etapele județene sau naționale ale olimpiadelor sau concursurilor școlare obișnuia să ne spună (nouă, profesorilor) că am mers (elevii și, prin ei, și noi) „degeaba”. Acest „degeaba” avea aceeași conotație cu ratarea și, deși în discursul public afirma că participarea este ea însăși o reușită, în discuțiile între patru ochi reproșa ratarea clasării în top cinci. Este evident că știa prea bine că pentru a ajunge la etapa națională a unui concurs treci printr-o serie de selecții, de filtre (locale, județene, regionale, interregionale etc.), fiecare cu dificultatea lor, că te dovedești a fi, la momentul respectiv, cel mai bun din oraș sau din județ (să zicem) și că în cele din urmă ajungi să faci parte din cei mai buni 41 sau 44 sau 50 de elevi din România în domeniul respectiv. Ești totuși în top, cum s-ar zice. Și în ciuda faptului că știa, ceea ce conta cu adevărat era bucățica aia de hârtie care demonstra că reprezinți „vârful”.
În ultima vreme, și despre examenele naționale se vorbește în aceeași notă, a nereușitei („Niciun elev/profesor din județul X nu a reușit sa ia nota 10 la examenul X.”), dar aproape nimeni nu privește spre candidații de 9,98, de 9 sau spre cei care au reușit să ia 6. Pentru cineva care a intrat în liceu cu note sub 5 (obținute la evaluarea de la finalul clasei a VIII-a), a lua 6 la examenul de bacalaureat este o performanță.
Scriind despre gândul nostru negativ cel de toate zilele, ne-a venit în minte portretul lui Ștefan cel Mare, realizat de Grigore Ureche:
„Fost-au acestu Ștefan vodă om nu mare de statu, mânios și de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospéțe omorâea fără județu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneșu, și lucrul său îl știia a-l acoperi și unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie însuși se vârâia, ca văzându-l ai săi să nu să indărăpteaze și pentru acéia, raru războiu de nu biruia. Și unde-l biruia alții, nu pierdea nădéjdea, că știindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor.”
Evocând imaginea domnitorului (un om care a participat la stabilizarea Moldovei epocii sale), un om cu plusuri și minusuri, cu momente mai bune și mai puțin bune, Ureche găsește procedeele cele mai potrivite pentru a diminua ceea ce putea fi considerat defect sau slăbiciune sau pentru a atrage atenția asupra calității – definirea pozitivă prin negarea defectului sau negarea negației („nu mare de statu”, „neleneșu”) și pentru a se referi la ceea ce astăzi am numi ratare („și unde-l biruia alții”). În acest ultim caz, mută accentul de pe eșecul (să zicem) lui Ștefan spre reușita celorlalți, evitând folosirea pasivului „a fi înfrânt”, conștient probabil de forța semantică a acestuia. Nu afirmă prin urmare că „Ștefan cel Mare a ratat victoria în fața armatei otomane conduse de sultanul Mahomed al II-lea în bătălia de la Valea Albă, ci vorbește despre victoria altora, aducând în prim-plan valorile domnitorului: speranța („nădejdea”) și hotărârea, inclusiv capacitatea de redresare.
Ratarea înseamnă eșec, nerealizare, pasivitate. Implicarea, participarea, încrederea, asumarea oricărui rezultat sunt forme de manifestare ale reușitei. Prin urmare, să lăsăm gândul nostru negativ, cel de toate zilele, deoparte și să învățăm de la clasici.
