Când Diana Török, o liceană de 17 ani din Vaslui, s-a hotărât să aducă la ea în oraș Super, un festival de scurtmetraje făcute de adolescenți, le-a scris organizatorilor că evenimentele culturale locale sunt prea rare pentru secolul XXI – cel mai important, Festivalul Umorului „Constantin Tănase”, se întâmplă o dată la doi ani. Că într-un oraș monoton care are parte „doar de reclamă proastă” și care apare la știri mai mult pentru crime sau violuri, ar vrea să scoată la lumină altă față a Vasluiului, „să deschidă ochii omuleților”, dar să iasă și din zona de confort.
Diana ieșise deja din zona de confort când s-a întors cu fața spre visul care a crescut odată cu ea – cel de a fi actriță. Nu știe nici acum din ce a fost inspirat. Primii zece ani din viață i-a trăit la Brașov, de unde e tatăl ei și unde locuiau cu chirie împreună cu fratele ei mai mare cu patru ani. Când era într-a III-a, ai lor au decis, pentru binele familiei, să se mute la Boțești, un sat aproape de Vaslui, de unde era mama Dianei; să plănuiască construirea unei case, iar tatăl să continue să lucreze în străinătate, în Italia, mai târziu Franța, cu una, poate două vizite pe an, ca s-o poată termina.
Diana nu și-a dat seama imediat că aia va fi mutarea definitivă, mai degrabă se bucura că merge în vacanța de vară la bunici. Mai târziu a realizat că odată cu viața din Brașov, un oraș turistic, din ce în ce mai scump dar și mai plin de evenimente pentru toate gusturile, s-au dus și multe oportunități pe care le-ar fi avut. Într-un oraș ca Vaslui, spune Diana, oportunitățile ți le creezi singur. „Indiferent de locul în care ești, chiar dacă e unul cunoscut pentru bețivi, trebuie să arăți că poți.”
Diana s-a tuns scurt vara trecută, cu o zi înainte de vacanța mare, după mulți ani cu păr lung, strâns într-un coc. Nu știa dacă-i va sta așa bine precum altor fete „cool, cu profil perfect”, dar tunsoarea despre care unii profesori i-au spus că pare ca dintotdeauna a ei i-a scos în față cei șase cercei din urechea stângă. De când s-a tuns scurt e întrebată prin gări sau lifturi dacă e „băiet”, e atenționată prin magazine că secția de băieți e „mai acolo” pentru că poartă haine largi, e abordată cu dilema dacă nu „cumva e lesbi”, sau „măcar bi”. Dar s-a obișnuit și râde. „Ai pățit vreodată să faci o schimbare și să te simți mult mai bine în pielea ta?”, m-a întrebat, „să fii mult mai tu?”. Pentru un aer punk, tunsorii îi vin în completare o geacă colorată în mov și verde în stilul anilor ’90, pantaloni în carouri și niște bocanci negri cu talpă groasă cu care colindă SH-urile preferate sau care i-au ținut de cald la prima paradă de 1 Decembrie la care a asistat, anul trecut. N-are nimic împotriva zilei naționale, dar nici n-a simțit vreodată că ar avea de ce să fie acolo. Diana știe că vrea să fie acolo, pe scenă.
Acum o lună aștepta cu emoție un semn de viață de la echipa festivalului Super. În lipsa lui, și-a făcut scenarii prăpăstioase în cap, dar a și sperat la bine. În paralel cu visul de a fi pe o scenă ori alta, știe că i-ar plăcea și un motiv pentru care să rămână, să dezvolte o lume pe care i-ar fi plăcut s-o aibă când a ajuns și ea într-a IX-a.
Deși visul de a fi actriță s-a conturat mai clar în liceu, ar fi putut și printr-a VII-a, când colegii începuseră să monteze scenete, dar a stat pe margine, la repetiții. Deși trăiau decent și aveau mâncare pe masă, i-a fost rușine să-i pună la cheltuieli pe părinți. Venea acasă, mai povestea despre repetițiile de la școală, dar atât. Poate n-ar fi fost cele mai mari cheltuieli, spune Diana, dar mai era nevoie de recuzită, o rochiță roșie, un pantof, „cu bănuții ăia am fi făcut altceva”. La o repetiție la care o colegă n-a putut ajunge, i-a luat ea locul pentru că aproape memorase replicile.
Diana ar fi putut să aibă primul contact cu scena și prin teatru-forum (o formă prin care spectatorii pot schimba parcursul poveștii la final, prin intervenții) într-a IX-a, când s-a mutat din Boțești la Vaslui în gazdă și când un psiholog din afara liceului a început să lucreze cu ei. Teatrul-forum este folosit în rândul adolescenților ca un catalizator practic de dezbateri. Dar a preferat să plece la țară, pentru că era una din rarele ocazii în care tatăl ei ajungea acasă. Într-a X-a, n-a ratat a doua șansă de a fi în echipa de liceeni care făceau teatru-forum în școală, dar a intrat într-o piesă ca personaj neutru (poți fi de partea opresorului, a opresatului sau la mijloc). Iar ea știa că neutrii „nu fac mare lucru pe scenă”. Strigase un coleg că el nu vrea să fie „doar” neutru, că vine mama lui să-l vadă. Diana n-a zis nimic – e obișnuită să țină armonia, mai ales după mutare. „Aveam momente când mă simțeam extraordinar și momente când mă simțeam exclusă”, spune liceana, „de aici am devenit prietenoasă, știu că nu e ușor să te integrezi.” „Și mama venea să mă vadă”, spune Diana. „A venit și m-a văzut făcând nimic.”
A mai trecut apoi printr-un workshop de teatru organizat de Interact, ONG civic care lucrează cu tinerii de 14-18 ani, la care a scris liber minute în șir și la care a imitat o pițipoancă, apoi pe Vadim Tudor. Tot cu teatrul-forum a ajuns și-ntr-un penitenciar, într-un rol de opresată, într-un spectacol despre doi frați tratați diferit într-o familie. La final, Diana a fost nemulțumită – i s-a părut că a jucat fals precum cei din „Lecții de viață”, un serial TV care prezintă diverse situații de familie. Dar s-a emoționat când un deținut i-a mulțumit că au venit. Avea și el acasă copii pe care-i iubea.
În vacanța de vară dinainte de-a XI-a, Diana a fost unul din cei 200 de tineri care au vrut să devină voluntari la Festivalul Umorului, vedeta culturală a orașului care acaparează atenția locuitorilor timp de o săptămână, prin cele 10-15 spectacole aduse din mai multe orașe, expoziții de fotografie și concursuri de „scriitură satirico-umoristică”. Organizatorii i-au spus că, în loc să facă voluntariat, poate participa la workshopul „Scrie despre tine”, proiect prin care oamenii scriu povești din experiențe personale, apoi le montează pentru scenă, totul sub îndrumarea unor actori și regizori experimentați. A fost prima care s-a înscris. Dacă voia să facă voluntariat ca să mai care un decor cu actorii, „că cine știe ce colaborări se nasc”, aici avea șansa să învețe mai mult.
Au fost două zile în care oamenii de pe scenă și-au imaginat că sunt pe o plută și trebuie să o ocupe, cu ochii închiși, în așa fel încât să nu se scufunde. Ore în care au spus povești în literele alfabetului, iar și iar (azi beau cidru) și au râs, minute în care s-au uitat unii în ochii altora fără întrerupere. La Casa de Cultură, au fost zile pline pentru Diana, dar și cu întristare pe final, că se bâlbâise, că nu-i ieșeau lucrurile, că nu e suficient de bună. A urmat sesiunea de plâns de seară. „Eram în duș, apa curgea, lacrimile curgeau și ele”, spune Diana, „ai văzut ce joculeț am făcut aici, nu?” A mai calmat-o o oră la telefon cu Monica, prietena ei cea mai bună pe care a lăsat-o la Brașov acum 10 ani. E prima persoană căreia îi scrie dimineața, când e fericită sau supărată.
Tot în Vaslui, a urmat în toamnă o săptămână de trei ori mai intensă cu echipa „Scrie despre tine”. Peste vacanță mai primiseră teme online – să scrie despre viața în școală, despre profesori, despre cât sunt de (ne)înțeleși. Dacă la Liceul Teoretic „Emil Racoviță” Diana se înțelege cu profesorii ei, pe care-i consideră buni și „dezghețați” pentru că-i permit să glumească cu ei, colegii de la un liceu vecin spun că n-au avut același noroc. Unele povești l-au avut pe „libidinos” cuvânt-cheie, altele au fost cu profesori care fac mișto de elevi – ba-i pun să se ridice în picioare, ba să stea jos, sus-jos; sau un profesor care-l pune pe un elev să-i dea unui coleg o palmă după ceafă și apoi întreabă: „De la cine ai primit palma? De la mine (hă-hă)”. Urma să facă repetiții cu toții pentru un spectacol care-l avea în centrul scenariului pe un profesor care mai bea, cochetează cu eleve, lasă corijenți după preferințe personale și pe care liceenii ajung să-l dea în judecată; să pregătească un spectacol pentru publicul vasluian în aceeași Casă de Cultură din Piața Civică, păzită de statuia lui Ștefan cel Mare.
A fost săptămâna în care Diana a lipsit de la școală și a fost stresată ca niciodată în viața ei. „A fost ho-rror, și repetiții și ateliere cu exerciții și piesa și nu știam și nu mai jucasem.” Deși e atrasă de partea comică a artei și ar fi vrut să fie unul dintre copiii care fac mișto și comentează, i s-a spus să fie mama profului malefic, adică tristă și pierdută. „Iar n-am zis nimic.”
În prima din cele două seri în care au jucat, Diana și-a intrat în rol încă din culise, plângând din cauză că n-o s-o vadă nimeni în primul ei rol serios. Prietena ei din Brașov nu putea să lipsească de la școală, mama era acasă într-un maraton de treburi pentru casă, alături de tatăl care din nou, era pe fugă în țară. „Or să mai fie ocazii”, i-a spus mama la telefon. „Da, da, si-gur or să mai fie”, a mormăit Diana. A plâns în cele 30 de minute dinaintea spectacolului în care n-a avut voie să stea pe telefon sau să vorbească cu alți oameni, deși înțelesese de ce părinții au rămas acasă, cum înțelesese și de ce s-au mutat acum șapte ani din Brașov lângă Vaslui. „Dar eu cred că am intrat bine în personaj”, spune Diana, „m-a ajutat că eram supărată”.
Diana nu știe când vor mai fi ocaziile ca mama ei s-o vadă jucând, dar își dorește. Îi povestise vara trecută despre dorința de a merge la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” (UNATC), cum îi povestește tot ce mai face. Când s-a tuns scurt vara trecută, mama a susținut-o. Când și-a pus doi cercei într-o ureche, apoi alți patru deodată, cu pistolul, a lăsat-o să-și facă damblaua. A fost mereu copilul care a anunțat ce urmează să facă; nu a cerut, ca alții, voie. Dar de data asta n-a primit din prima aceeași susținere. Pentru că grijile unui părinte se-nzecesc când știe că undeva la capitală va avea un copil care dă din casting în casting, care e expus la respingeri și instabilitate.
„Mi-a spus că mai bine fac psihologie, că e mai ușor, că-mi deschid un cabinet”, spune Diana, „nu mi se pare ușor deloc și chiar nu mă văd făcând altceva.” De când s-a tuns scurt, curajul Dianei e invers proporțional lungimii părului și cum simte că se maturizează mai mult pe zi ce trece („dar nu de tot, încă mai am”), a înțeles toate grijile mamei și speră că în ciuda lor, să aibă toată susținerea ei.
Până la admiterea de la UNATC, Diana trebuie să aducă vara viitoare la Vaslui Festivalul Super, să adune adolescenții în jurul lui, acum, după ce a primit mailul de acceptare ca ambasador. Provocarea va fi să-l promoveze online sau offline, ca să încurajeze cât mai mulți elevi vasluieni să-și înscrie scurt-metrajele, apoi va găsi un loc în care să găzduiască în oraș proiecțiile. Nu știe încă de unde o să pornească, dar e fericită de contactul cu o altă lume care o va aduce mai aproape de actorie: pasionații care fac filme, pasionații să joace în ele. „Cine știe ce colaborări se nasc.”
