Psihoterapeuta Elisa Bouleanu a realizat și o scrisoare pentru părinții cu copii trans prin care le explică cum pot să-și gestioneze emoțiile și le răspunde la o serie de întrebări.
„Da, este tot copilul tău.
Da, te iubește nespus și are nevoie MARE de iubirea ta necondiționată.
Nu, nu a ales el asta. Nu s-a trezit într-o dimineață și a decis că, de astăzi, este o persoană trans. Cel mai probabil, până la momentul verbalizării noii identități, copilul tău a trecut singur prin zbuciumul propriilor incertitudini și descoperiri despre sine. Nu i-a fost ușor.
Nu, procesul nu este reversibil. Copilul tău este expertul propriei identități și tot ce ai de făcut este să îl accepți așa cum este.
Nu, nu este vina ta. Identitatea de gen nu este ceva ce un părinte poate determina să fie diferită sau schimbată. Procesul care stă la baza fluidității de gen/identității de gen rămâne puțin înțeles, până în prezent. Studiile arată că în proces este implicată genetica, expunerea hormonală în mediul fetal. Aspecte asupra cărora TU nu ai avut niciun control. Așa că, dacă te simți copleșit de vinovăție, informează-te, verifică studii despre transexualitate, rămâi la fapte. Vinovăția nu te ajută nici pe tine și cu atât mai puțin pe copilul tău. Fii blând cu tine.”
Am discutat cu psihoterapeuta Elisa Bouleanu despre cum pot vorbi părinții cu copiii lor despre LGBTQ+, dar și ce pot face cei cu copii LGBTQ+ ca să-i țină aproape.
„LGBT nu înseamnă doar sexualitate, ci și relații sănătoase, diversitate umană, incluziune, dacă vrei, respect, adică ceva mai larg decât sexualitatea în sine. Asta aș zice că e important.” Elisa Bouleanu
A fi gay „nu se ia, nu se transmite”
Școala9: Temerea pe care o aud cel mai des de la părinți e că sunt prea fragezi copiii să știe despre anumite teme. Cum poți să vorbești cu copiii, indiferent de vârstă, despre LGBT?
Elisa Bouleanu: Nu cred că există cel mai bun moment. Trebuie să se țină cont în abordarea discuției de nivelul de dezvoltare și înțelegere a copilului. Pentru că într-un fel poți vorbi cu un copil de 3-6 ani, de vârstă preșcolară, și altfel vorbești cu un adolescent de 15-18 ani, care fie vorba între noi, știe mai multe decât părintele despre lucrul ăsta.
Pentru un copil de 3-6 ani este greu de imaginat că vine un părinte și se gândește „hai să discut cu copilul despre LGBT”. Evident că nu. Dar ce se poate întâmpla este copilul să observe ceva în mediul lui: un alt copil care are doi tați, mai greu de crescut în România, dar e un exemplu, doi bărbați ținându-se de mână. Și atunci, într-o situație ca asta, ce poate face părintele este să normalizeze discuția.
Îi poți spune că unele familii sunt formate dintr-o mamă și un tată, altele doar dintr-un părinte, altele din două mame, doi tați, adică un mesaj foarte scurt și fără dramatizare, fără rușine, scurt, concis, cam cât poate el înțelege.
Mai important ar fi să i se sublinieze că fiecare familie e valoroasă și fiecare om e important și valoros. Cam asta ar fi la vârsta asta.
Dacă mergem către vârsta școlară, gimnaziu, copilul deja vede diferențele dintre oameni mai bine decât un copil de 3-6 ani. O vârstă la care sunt mai mari șansele să apară întrebări, fie că vede ceva la televizor, fie că vede în jur. Răspunsul părintelui ar fi bine să fie cât se poate de simplu, pe înțelesul copilului. Unele persoane iubesc băieții și alte persoane iubesc fetele, altele iubesc și fetele și băieții. Cam așa.
Dacă mergem la preadolescență, să zicem, pubertate, când deja copilul își pune întrebările astea: ce-i cu mine, ce-mi place, ce nu-mi place, cred că ăla e momentul în care ar putea fi introdus conceptul de diversitate. Adică la vârsta aia, cred că poate fi introdus un concept de tipul - unii adolescenți preferă fetele, alții preferă băieții, alții preferă și fetele și băieții, cu accent pe faptul că e normal și e ok.
Și așa cum îți înveți copilul, la orice vârstă, să nu râdă de oamenii care poartă ochelari sau de oamenii care au altă culoare a pielii, e OK să spui că e normal - și știu că cuvântul normal sună ciudat în contextul ăsta - dar da, îl subliniez, e normal să respectăm și să acceptăm orice.
Și dacă vrei să mergem și mai departe la adolescența-adolescență, adică peste 15 ani, acolo deja, realist vorbind, e puțin probabil ca un adolescent de 18 ani să meargă să întrebe el părintele despre acest subiect. Mai indicat ar fi părintele, dacă simte să deschidă subiectul, să încurajeze copilul că e OK să-i pună orice întrebare și că e OK să se descopere și să se întrebe pe el însuși ce-i place, ce nu-i place. Cumva să-i transmită necondiționat acceptarea.
Nu există un moment potrivit, dar la fiecare vârstă îți pot găsi modalități adecvate să vorbești pe limba copilului.
Cel mai important lucru este ca părinții care se tem să înțeleagă că nu se ia, nu se transmite și până la urmă, nu e nici o alegere. Nu e ca și cum deschide copilul meniul și zice „ia, ce aleg eu de aici, păi, aleg să fiu non-binary”. Nu, nu e așa. Ce fac ei vorbind cu copiii este să-i învețe să fie toleranți, nici decum să-i facă gay sau trans.
- Mai mult decât toleranți, care toleranța te pune într-o postură de superioritate, cât să accepti că există în jurul tău tot felul de oameni și variante.
- Diversitatea umană ne place, nu ne place, e prezentă, e o realitate și în fața ei, atitudinea sănătoasă este de acceptare.
- Ai venit foarte bine în întâmpinarea următoarei întrebări care îmi venise în minte, care e legată tot de temerile părinților și anume că orientarea sexuală ar putea să fie învățată la școală sau poți să o înveți fiind în contact cu informația sau cu o persoană care are altă orientare. Ce răspuns ai aici?
- Același lucru - nu se ia. A fi gay, a fi trans, a fi non-binary nu sunt afecțiuni, în primul rând. Stând cu persoane de altă orientare sexuală sau identitate de gen s-ar putea lua - este o falsă temere. În realitate, este despre niște prejudecăți, dar nu este un fundament real și științific. Nu există varianta ca asta să se învețe.
Nu înveți să fii gay. Ești sau nu ești gay.
Deci e o temere falsă care spune mai mult despre părinți decât despre realitate.
Susținerea părinților
- Cum poți ajunge la părinți cu mesajul ăsta?
- Din păcate, eu sunt un pic sceptică aici, în sensul că părinții care au urechi s-audă aud și părinții care nu vor să audă nu vor auzi nicio explicație științifică sau de orice natură vrei tu.
Pentru că sunt lucruri mult mai profunde aici Dacă te uiți în societate și în jur și la părinți și dincolo de părinți, există o aversiune, o respingere a persoanelor LGBT pe care poți să o pui în plan emoțional alături de furie. Oamenii sunt furioși, nu le place, resping. În realitate, furia vine de la o frică, este o temere de necunoscut, ne temem de ce nu cunoaștem și atunci, ne ducem mai degrabă în zona asta de repulsie, de respingere, pentru că nu vrem să fim într-o poziție de vulnerabilitate.
Frica ne face vulnerabili, dar să fim furioși, nu ne face vulnerabili și stăm mai bine cu asta noi.
- La tine în cabinet vin tineri care trăiesc conflictul ăsta cu părinții lor și încearcă să facă pace acolo și să le explice, să fie acceptați, să împace cumva relația. Care este rolul tău acolo?
- Simt nevoia să separ un pic lucrurile pentru că sunt puține cazurile în care să vină părinții ei din proprie inițiativă: am un copil gay și mi-aș dori să învăț să accept asta. Nu, puține spre deloc, aș spune. Poate că am întâlnit cazuri de părinți cu copiii trans, dar au venit cumva cu o intenție mascată de fapt să vadă dacă e reversibil procesul. „Nu puteți face ceva să-l faceți la loc?”
Ce faci cu părinții de genul ăsta sau orice fel de părinți care, să zicem, vin ei din proprie inițiativă? În primul rând, normalizezi, validezi emoția lor. „E OK să vă simțiți speriat sau furios sau frustrat sau neputincios.” Validezi emoția, pentru că într-adevăr nu este un lucru ușor.
Nu aș blama părinții pentru că într-adevăr nu e ușor și atunci e nevoie să stai cu emoția asta a lor și să le spui că e normal să simtă indiferent ce simt în momentul ăla.
Mai departe următorul pas ar fi să mergi într-o zonă de psihoeducație pentru că cei mai mulți poate nu știu. Asta o poți face oferindu-le resurse, oferindu-le acces la grupuri de părinți care trec prin experiențe similare, oferindu-le cât mai multe informații, pentru că cu cât primesc mai multe informații, cu atât sunt șanse să ajungă pe calea acceptării, ăsta fiind, de fapt, obiectivul final pe care și-l dorește copilul mai mult.
Sunt mai dese cazurile în care părinții vin în terapia copilului. Adolescenții nu vin în terapie spunând: sunt gay sau sunt trans. Ei vin în terapie cu depresie, cu anxietate, cu atacuri de panică sau cu alte suferințe care sunt de fapt cauzate de neacceptare, de frică. Adică lucrurile pot merge până la niște suferințe foarte mari, indiferent că vorbim de persoane trans sau gay.
Tânărul, adolescentul nu suferă că e gay sau că e trans. El ajunge să facă depresie sau anxietate sau chiar și tulburări de personalitate pentru că se teme. Ce putem face noi este, în primul rând, să îi ajutăm să iasă din zona aia neagră în care sunt în punctul ăla. Adică nu vorbim despre faptul că ești gay sau trans. Facem cumva să vadă că viața merită trăită și așa. Sau dezvoltăm modalități de coping ca să facă față anxietății.
Sunt care vin pentru disforie de gen (disconfortul sever sau o suferință cauzată de nepotrivirea dintre identitatea de gen a unei persoane și sexul atribuit la naștere, n.r.).
La vârsta adolescenței, între un adolescent LGBT cu depresie, anxietate și alte suferințe și un adolescent LGBT care nu are așa ceva, diferența, ingredientul principal, o reprezintă susținerea și acceptarea părinților. Asta face diferența! Pentru că în rândul adolescenților LGBT rata suferințelor de ordin psihic este foarte ridicată.
Printre cele mai mari temeri pe care le au în special adolescenții trans este că vor fi dați afară din casă. Și este foarte greu să rămâi în echilibru psihic la 16-17-18 ani, trăind cu amenințarea asta deasupra capului.
Pentru părinții care au adolescenți trans eu le-am făcut la un moment dat o scrisoare cu ce înseamnă tranziția medicală, ce înseamnă tranziția socială, ce înseamnă tranziția juridică. Adică astea sunt lucruri foarte importante pentru ei să înțeleagă. Educație psihologică e foarte importantă.
În terapie, pe canapea, cu părintele, adolescentul LGBT are un cadru, acasă nu are așa ceva. Pentru că fie părintele devine defensiv, fie se victimizează, fie o dă în altele. Așa ajunge părintele în terapia copilului, mai ales mama. Aici e un cadru în care el se poate exprima, acasă nu prea poate, pentru că am întâlnit cazuri aproape halucinante de părinți care au menționat ei că se sinucid pentru că sunt copiii lor LGBT.
Apare uneori victimizarea părintelui - „e vina mea, eu am făcut”. E important să știe părintele că nu e vina sa. Acum studiile arată că sunt mulți factori social și biologici implicați în treaba asta.
- Dar acolo unde să presupunem că există totuși o relație între adolescenți și părinte și vine adolescentul acasă și spune - „tată, mamă, sunt gay”, care ar fi sfaturile tale pentru o parte și pentru cealaltă?
- Mi-e greu să le spun adolescenților să facă pasul ăsta. Pentru că nu am garanția că vor primi ce au nevoie. Copilul simte și-și cunoaște părinții mai bine decât poate un terapeut să-și dea seama. Și atunci el simte dacă are loc să spună sau nu are loc să spună. Nu știu dacă am încurajat în terapie copiii să spună părinților decât acolo unde a fost loc.
Acolo unde copilul știe părintele homofob și stă lângă el pe canapea uitându-se la televizor și face afirmații de genul „ăștia să se ducă, să ne lase, să nu știu ce”, evident că n-ai cum să-i zici copilului du-te și spune-i că ești gay. Lucrurile n-au cum să meargă într-o direcție bună.
Ce e sănătos să faci în momentul în care copilul vine și spune „tată, sunt gay”, „cred că sunt trans, mamă”, în primul rând să-ți conții emoțiile, să le ții pentru tine. E normal să simți în momentul ăla frică, să te ia furia, să simți că e sfârșitul lumii sub forma unor emoții foarte intense.
Informația îți produce niște emoții, dar ține-le pentru tine. Ce are copilul nevoie să audă este „îți mulțumesc că mi-ai spus, spunem cu ce te pot ajuta, spunem cum pot fi alături de tine”. Pentru că dacă tu îți dai emoțiile pe din afară, peste copil, nu e ca și cum îl poți schimba în momentul ăla.
Ce are el nevoie este să fie alături de el să-i arăți că îl accepti și că îl iubești necondiționat. Poate că nu ești pregătit în momentul ăla să spui asta, dar acest simplu lucru - „cum te pot ajuta, ce pot face pentru tine?” e banal, aș zice, elementar.
Așadar, cred că părinții au nevoie de o educație psihologică, în primul rând.
Unde poți să suni sau să trimiți un mesaj fără costuri când ai nevoie să vorbești cu un specialist în sănătate mintală:
- Teen Line - depreHUB: 0374.461.461 (Oricând);
- Telefonul Copilului: 116111 (De luni până vineri între 08:00 și 20:00, respectiv sâmbătă și duminică de la 10:00 la 14:00). Pe lângă linia telefonică 116111, există și aplicația mobilă Happygraff pentru Android și mailul vorbestecunoi@telefonulcopilului.ro;
- ARPS: 0800 801 200 (Vineri, Sâmbătă și Duminică, între 19:00 – 07:00). E-mail sos@antisuicid.ro (Oricând).
