Nu suntem plângăcioșii de serviciu

Nu suntem plângăcioșii de serviciu

Într-un sistem în care copiii și tinerii din centrele de plasament sunt auziți prea puțin, un consiliu dedicat lor vrea să le dea voce. Să-i încurajeze să-și spună poveștile, să le facă dreptate.

23.04.2019

De Anca Iosif, fotografii de Larisa Baltă

Andreas Elgard Jensen (fost Andreeas Novacovici) este președintele Consiliului Tinerilor Instituționalizați (CTI), un ONG înființat în 2016 care vrea să fie câinele de pază independent al copiilor și tinerilor care se află sau s-au aflat în sistemul de protecție specială, să tragă de mână instituțiile când acestora nu le sunt respectate drepturile, să ajungă în instanță când nu mai au altă soluție. Andreas își dorește să creeze o punte de comunicare între organizația pe care o conduce și instituțiile statului care au grijă de copiii și tinerii din centrele de plasament. Printre ele, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC), Ministerul Muncii și Justiției Sociale, Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă.

Andreas vrea ca tinerii să nu mai iasă din sistem fără să-și știe drepturile sau cum să-și gestioneze bugetul pe o lună. Vrea să știe toți engleză, sau altă limbă străină, pentru că e baza oricărui job. Asta și diploma de Bac, spune el. Negociază cu o primărie din București ca să primească pentru CTI un sediu cu birouri și câteva dormitoare care să servească ca spațiu de tranziție și sprijin între ieșirea din centrele de plasament și intrarea în viața independentă. E în discuții cu o companie care să le finanțarea o linie de telefon care să funcționeze la CTI non-stop pentru oricine are nevoie de ajutor. În mai urmează să lanseze un ghid pentru copiii și tinerii instituționalizați, care să-i ajute să se obișnuiască cu deprinderile de viață independentă. Tot în mai vrea să organizeze un eveniment în care tineri din sistem (dar nu numai) să-și spună poveștile de viață, pentru că știe că trebuie să vorbească despre probleme ca să găsească soluții.

La 24 de ani, Andreas nu are stare. E absolvent de Sociologie, masterand la Asistență Socială la București și cu gânduri de doctorat. „Vreau să fac o cercetare națională privind calitatea vieții copiilor și tinerilor care cresc în casele de copii, după ce părăsesc sistemul. N-o să dau ușor de ei, dar vreau măcar să începem procesul de monitorizare.” Lucrează cu SOS Satele Copiilor, e implicat în Living Care, un proiect prin care sunt formați 120 de profesioniști din asistență socială să-i pregătească pe tineri pentru ieșirea din sistem. E liderul unui grup de lucru de zece persoane alese din toată lumea ca să colaboreze cu ONU pentru îmbunătățirea calității vieții celor instituționalizați și-și pledează cauza în orice întâlnire națională sau internațională. „Ăsta sunt, asta fac.”

 

Să discutăm despre abuzuri

Andreas: Dacă începi să vorbești despre abuz, deschizi o cutie a Pandorei. Vor apărea din ce în ce mai multe povești. Copiii și adulții care sunt acum în centrele de plasament vor începe să vorbească despre asta, văzând că sunt alții care și-au făcut curaj și care vor să îmbunătățească sistemul prin poveștile lor. Să se prevină, să combată fenomenul de abuz. Pentru că eu am impresia că abuzul se învață. Parcă există o rețetă a lui, pornind de la bătăi până la interzicerea unor lucruri esențiale pentru dezvoltarea copilului, cum ar fi niște relații de atașament, de încredere în alte persoane. La asta se adaugă alte traume din perioada instituționalizării.

Până în 2016, când s-a creat Consiliul Tinerilor Instituționalizați, structura noastră de reprezentare, nu s-a vorbit despre situații de genul ăsta, când și când mai apăreau la TV. A fost un moment în care a crescut cifra copiilor care au reușit să-și găsească o familie în străinătate, acum cei care au crescut în sistem au rămas blocați, pentru că statul român nu mai permite adopții internaționale, (și) din cauza situațiilor cu traficul de organe. Dar, din fericire, au trecut în unanimitate modificări în Legea Adopției 273/2004 (care privesc indemnizații pentru copiii greu adoptabili, renunțarea la acordul rudelor de până la gradul 4 și altele).

Scopul Consiliului Tinerilor Instituționalizați

Andreas: Eu sunt în Consiliu din decembrie 2017, la un an de la înființare, când am devenit și președinte. De atunci mă ocup de asta zi și noapte. Am o echipă foarte bună la București, avem 13 structuri județene pe care anul acesta le înființăm cu personalitate juridică, ca filiale. Scopul CTI este de a reprezenta tinerii și copiii abandonați din România, cu măsuri speciale în instituții, pentru a îmbunătăți dialogul dintre ei și autoritățile responsabile, pentru a le dezvolta deprinderile de viață independentă.

Avem și un număr de telefon trecut pe site și pe Facebook. Sunt situații mai puțin grave pe care le rezolvăm trimițând solicitări unor instituții sau apelând la cunoștințele din sistem. În cele grave depunem plângeri penale și ne judecăm. De exemplu, am chemat în instanță Protecția Copilului Brăila pentru că au încetat o măsură de plasament a unui student, în mod abuziv. Legea nr. 272/2004 despre promovarea drepturilor copilului, art. 55, al. 2 spune că atâta vreme cât ești înscris la o formă de învățământ la zi, ți se prelungește măsura de plasament. Un an am încercat să convingem DGASPC să respecte legea, amiabil. (Am câștigat la prima înfățișare).

Sunt situații în care suntem rugați să ajutăm tineri să găsească un loc de muncă. Avem o colaborare cu o corporație de resurse umane și le trimitem CV-uri, scrisori de motivație, iar compania îi ajută să-și găsească un loc, axat pe abilitățile lor. Noi am făcut rabat de la scopul nostru de reprezentare și am început să prestăm servicii, pentru că mulți apelează la noi în sensul ăsta. Este rolul centrelor [de plasament], prin lege, să-i pregătească [pe tinerii instituționalizați] pentru viața independentă. Dar având toți (din consiliu) experiența instituționalizării, anul acesta începem un program – Deprinderi de viață independentă pentru copii și tineri instituționalizați – sub forma unei caravane.

Ne chinuim să colaborăm cu cei de la agențiile de ocuparea forței de muncă, ca să lucrăm împreună cu tinerii care urmează să părăsească sistemul, să convingem direcțiile de protecție a copilului din toate județele să transmită o situație, o cifră a copiilor care urmează să părăsească sistemul, un tabel. Uite, atâția părăsesc sistemul, hai să-i pregătim pentru căutarea unui loc de muncă. Cu primăriile vrem să discutăm pentru a le găsi locuințe, fie în blocuri ANL, fie în apartamente sociale.

Suntem 57.000 de tineri instituționalizați, 18.000 în sistem rezidențial, restul în centre sau asistență maternală. Noi nu avem acces la colegii noștri din centre, nu putem să-i vizităm sau să facem activități cu ei.

Anul acesta vom face și o conferință pe modelul TED, tineri din sistem care să vorbească despre experiențele lor. În sală aș vrea companii care să-i ajute, pentru că sunt mulți talentați, de la arte la IT. E nevoie de o investiție uriașă și înțelegem că nu se poate peste noapte, dar dacă vrei să faci ceva din suflet, vin și resursele.

 

Colaborarea cu instituțiile statului

Andreas: Încercăm un dialog cu toate cele 22 de DGASPC-uri din județele în care avem reprezentanță, i-am invitat pe directori la conferința noastră Vreau Acasă din octombrie 2018, ca să le arătăm cum lucrăm noi. Încă ne e greu cu intrarea în centre, dar nu ne lăsăm. Am adunat pentru prima oară, la conferință, peste 100 de tineri, am spus ce probleme avem pe dialog structurat (lipsa comunicării cu DGASPC-urile, spre exemplu) și am venit cu soluții. Văd și finalitate, nu fac proiecte ca să fie făcute și am o echipă unită în sensul reprezentării, dar avem nevoie de cooperare. Cheia, din punctul meu de vedere, este dialogul, noi nu vrem să ajungem în instanțe.

Avem 11 proiecte în plan anul acesta, printre care Olimpiada Prieteniei (activități sportive pe care le organizăm în Complexul Tei), conferința Vreau Acasă, din nou, Gala Mama (a fost în martie), care premiază oamenii din sistem care sunt acolo pentru copii și tineri, parteneriate pentru incluziune socială, Deprinderi pentru viață independentă și altele. Toate proiectele necesită colaborarea cu direcțiile de protecție și asistență socială, ca să lucrăm cu colegii din centre. Pe lângă proiecte, partea de reprezentare e cea mai importantă.

Am participat în procesul de modificare a legii 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, am adus amendamente, am cerut lucruri din partea Guvernului: majorarea indemnizației de plasament de la 600 lei la salariul minim pe economie; majorarea sumei pe care o primești la ieșirea din sistem (de la 1.900 lei într-o lună, la salariul minim pe economie, pentru un an – momentan am obținut pe trei luni, dar vrem să facem presiuni pentru șase). O să-i strice în prima lună, dar dacă tu nu le-ai dat niciodată bani pe mână ca să decidă unde vor mânca, sau ce haine să îmbrace, nu poți să ai pretenția ca la 18 ani brusc să știe ce să facă cu ei. După ce strici banii de prima lună, o să economisești, te muți cu trei colegi, mâncați împreună. Te responsabilizezi. Avem în plan și sediul cu birouri și dormitoare (de trei camere cu câte opt paturi), să facem cu ei educație financiară, juridică, pentru sănătate. Vrem să avem centre în șase județe. (Momentan așteptăm clădire pentru București.)

Am cerut și crearea unui departament pentru deprinderi de viață independentă în cadrul centrelor de plasament, pentru copiii și tinerii care intră în sistem. Nu doar să învețe să facă patul și să se spele pe dinți, ci să-și știe drepturile și obligațiile. Ca cetățean, dar și ca persoană asistată în centru. Să îți cunoști abilitățile și să poți, într-o situație de criză, comunica lucruri sensibile. A fost respinsă propunerea noastră.

 

Contactul cu cei care au ieșit din sistem

Andreas: Să iei legătura cu cei care au ieșit din sistem e foarte greu, nu mai știe nimeni nimic de ei. Asta e periculos. Nu mai știi câți sunt în viață, câți muncesc, câți se descurcă. Au unde locui? Câți ajung în penitenciare? N-ai cum să îmbunătățești o politică publică dacă nu cunoști cifrele, iar în sistem lipsesc cu desăvârșire cifrele. În proiectul de modificare a legii 272, statul ne cere nouă, când părăsim sistemul, să mergem la direcțiile județene de asistență socială și protecția copilului să declarăm adresa la care vom locui. Păi eu mă gândesc: statul m-a ajutat cu ceva ca eu să am obligația să-i spun unde voi locui? Într-o eră cu telefon și mail, noi îi căutăm la adresă? Monitorizarea pe care am propus-o noi, pe doi ani (care s-a și aprobat), nu trebuie să se facă neapărat birocratic. Ci să primești un telefon, un „ce mai faci, ai nevoie de ceva?”. Nu cu tabelul, semnează că am fost să te văd. E atât de rigidă relația dintre copii și sistem încât îi cred pe cuvânt că nu mai vor să audă. Ai ieșit, gata.

 

Investiții în tineri

Andreas: Copiii din sistem nu vorbesc cu oamenii din sistem. Sunt copii care ne scriu că la o anumită vârstă își dau seama că sunt atrași de persoane de același sex și vor să vorbească despre asta cu cineva. Au fost cazuri în care au spus și au fost rugați să semneze un proces verbal de discuție în care s-a scris despre asta. Confidențialitatea unde e? Nu sunt mulți cei care ne scriu, unora le e frică că tot ei vor fi pedepsiți dacă se află; nu au acces la net, așa că trebuie să mergem pe variantele față în față și pentru un acord de vizită muncim. Avem în plan să atragem 300 de membri noi în CTI, șapte în fiecare județ, ca să putem reprezenta în toată țara, dacă DGASPC ne va permite.

Dacă investești astăzi într-un copil abandonat, nu vei mai investi nimic la ieșirea lui din sistem, pentru că va fi capabil să plătească taxe, să locuiască undeva, să se integreze. Dar dacă tu, stat român, „mamă” noastră, nu ai reușit să mă integrezi în 20 de ani, tot la tine voi veni, la primării, la cantine sociale, la centrele de noapte, și atunci ce ai făcut? Voi deveni asistat social pe viață. Or statul nu de asta vrea să scape?

Noi existăm și acționăm în interesul colegilor noștri, nu ne interesează funcționarii din sistem, pentru că nu se cheamă sistemul de protecție a funcționarului din sistem. Dar copiii instituționalizați se integrează greu, lucrează des la negru. Sunt mulți care au și reușit să se integreze, dar și mulți care ajung în penitenciare. În curând voi părăsi și eu sistemul și mă consider pregătit. Locuința e încă o îngrijorare, chiriile sunt scumpe, dar pentru loc de muncă nu-mi fac griji, am contacte pentru care am muncit ani de zile. Dar dacă trăiești de la un salariu la altul și prețurile cresc mai repede decât salariul, nu e ușor.

 

Nevoile tinerilor instituționalizați

Andreas: Pe site avem și un segment de documente utile. Majoritatea nu știu să scrie o cerere, să facă solicitări și referiri la legislație, să știe unde trimit sesizarea. Au fost cazuri în care am trimis eu sesizări de la copii din sistem la Avocatul Poporului și am primit răspuns în 90 de zile. Așa zice legea. Avem la Satu Mare cazul unui tânăr într-un centru de copii cu handicap. El nu are nevoie, dar primește pastile. Trebuia să-l bage undeva și acolo i-au găsit loc. Dacă el vrea să se angajeze, oare n-o să-l afecteze că-i apare un handicap în dosar?

Eu de când am ajuns la Casa de copii nr. 4 din Lugoj, am trecut prin bătăi, foamete, abuzuri: educatorii ne obligau să mâncăm săpun. De-asta am spus că parcă abuzul are o rețetă. Dar povestea mea seamănă cu a multora din sistem: scarlatină, alte boli urâte, cap spart în cinci locuri, bătăi. Mă întreb și astăzi de unde aveau femeile acelea atâta ură pentru locurile lor de muncă.

Am dormit cu 120 de copii într-o cameră mare, trei paturi suprapuse. Am avut enurezis (boală care se manifestă prin incontinență urinară – n.r.) până la 13 ani. Mi-era frică să mă ridic noaptea din pat ca să merg la baie pentru că era beznă și ne speriau educatoarele când aprindeau un bec brusc. Păduchii erau mereu prezenți, baie făceam o dată pe săptămână, de unde iritații și altele. Luam pe ascuns colțuri de pâine.

Când am ajuns la Fundația Siguranța pentru copii în România din Checea, județul Timiș, într-o casă cu 12 copii, m-am adaptat greu, pentru că eram obișnuit cu haos și bătăi. Mă feream când puneau îngrijitorii mâna pe mine. Nu m-au împiedicat să fac ce vreau, asta le datorez lor. În rest tot ce știu e pentru că am vrut eu să mă dezvolt, să nu permit repetarea unor povești de care am tot auzit.

Mi s-a spus de multe ori că mă victimizez prea tare. Dar hai să facem schimb de vieți. Ne deranjează afirmațiile astea, pentru că nu noi am ales viața asta. Forma centrelor de tip familial ar fi cea mai bună soluție dacă se insistă pe continuarea instituționalizării. Altfel, asistența maternală profesională, adopția sau plasamentul în familii sunt alternative decente pentru a închide centrele mari.

Între timp, vreau să aduc la suprafață niște probleme, dar să găsesc și soluții. Așa i-am obișnuit pe cei din sistem și așa vom continua, nu suntem plângăcioșii de serviciu.


[Recomandare] Cunoaște-o și pe Virginia Usiku, model și activist pentru diversitate, care a decis să-și spună povestea din centrul de plasament.

 

Anca Iosif

Reporter

Curioasă de cărări. Cele pe care le aleg liceenii, cele de prin munți.

Larisa Baltă

Fotografă

Și-a cumpărat primul aparat foto de ciudă, după ce-a scăpat în râu unul primit cadou, și de atunci tot caută fotoreportajul vieții.

CUVINTE-CHEIE

la_firul_ierbii consiliere drepturi

Utilizăm cookie-uri și alte tehnologii similare necesare funcționării site-ului, analizării performanței, pentru a-ți oferi conținut personalizat după interese și preferințe, precum și pentru activitatea noastră de publicitate online. Detalii despre despre cookie-uri și gestionarea lor in Politica de Cookies
Accept toate cookie-urile