România are din 2015 o strategie pentru digitalizare. Una care a expirat anul trecut, fără niciun rezultat. Nu avem bibliotecă virtuală, nici catalog școlar electronic, nici tehnologii avansate de educație, cum frumos era scris în document. Se mai intenționa și digitalizarea și arhivarea conținutului, nimic nici în acest sens. În timp ce suntem în coada topului european la competențe digitale, ne punem singuri coronița de premianți la scris strategii pentru pus la sertar.
Frica acționează ca o busolă, îndepărtându-ne de potențiale amenințări. Tristețea, asemenea unui mentor înțelept, ne ajută să procesăm pierderile și să navigăm umbrele. Bucuria ne motivează și ne apropie de cei din jur, pe când furia semnalează o încălcare a limitelor noastre. Înțelegerea acestor răspunsuri emoționale ne împuternicește să ne devenim rezilienți și să alegem cu înțelepciune.
În plin război, acum o sută de ani, se înființau 40 de școli la țară. Se discuta intens, ca și cum, despre programa școlară și pregătirea elevilor pentru viață. Cei înscriși la școală învățau inclusiv „studiul tablourilor”, făceau mult sport și erau pregătiți într-ale gospodăriei. Iar extrașcolar, aveau cursuri pe care azi le-am numi de „public speaking” și scriere creativă. Antonia Pup aduce în atenție, ca studiu de caz, școala din Vulcani de la care am putea învăța când vorbim de înființarea școlilor-pilot de astăzi. Astăzi, al treilea episod al seriei „Școala veche”.