
Descoperă jurnalismul din 2014 și își dorește să continue măcar până la pensie, adică până prin 2055.

Sunt învățătoare la Școala Gimnazială „Negoiță Dănăilă” din Bucești, comuna Ivești, Galați. O comunitate cu provocări, cu copii din familii dezavantajate, care au nevoie de sprijin. Sunt deja de trei ani în învățământ, timp în care mi-am dat seama că această profesie este una pe care nu ai cum să nu o iei personal, de când intru în clasă știu că sunt un membru al echipei. Încerc în fiecare zi să-i fac pe copiii mei să aibă încredere în ei și să-i învăț să-și identifice emoțiile. Un test atât pentru mine, cât și pentru ei a fost evaluarea națională de la clasa a doua. Acestea sunt lecțiile pe care le-am învățat împreună.
Vi s-a întâmplat vreodată să vă gândiți că într-o anumită situație v-ați purtat de nota 4? Sau de nota 8? Sau de nota 10, caz fericit? Poate ați mers la un interviu, aveați totul bine gândit, erați siguri sau sigure pe voi, dar după încheiere, v-ați spus: Doamne, ce prost m-am descurcat! Apoi, surpriză, rezultatul să fie pozitiv, mai presus decât așteptările voastre. Poate, din contră, ați avut o discuție cu cineva, pentru care v-ați pregătit emoțional. Aveați de clarificat niște lucruri care țineau de raportul dintre voi, raport care, cu siguranță, era o sumă de interacțiuni, un întreg de acumulări, în timp.
De la începutul crizei de sănătate au decedat de COVID aproape 35.000 de români. Nu se știe oficial câți dintre aceștia au fost profesori. Articolul de față este felul celor care i-au cunoscut pe mentorii dispăruți de a-i asigura: „Nu v-am uitat. Nu v-am uitat și fiecare pas pe care-l facem spre întoarcerea la o educație deplină vă include și pe voi”. Să-i prețuim pe ei ne ajută să realizăm mai bine ce importantă este școala.