
„Profesori de Școala 9” este o rubrică bilunară scrisă de Monica Halaszi și Horia Corcheș.
Monica Halaszi lucrează în domeniul educației de 30 de ani. Predă limba și literatura română, este autoarea unor programe și manuale școlare, formator național și inițiatoarea concursului „Lectura ca abilitate de viață”. A publicat articole pe teme de educație în Dilema veche și în Tribuna învățământului. Și-ar dori ca școala românească să se recredibilizeze, iar vocea profilor să conteze cu adevărat. Nu crede că i s-ar fi potrivit o altă profesie, urăște când i se spune că este dascăl și și-ar dori să călătorească mai mult. Și fiindcă îi place să analizeze diverse aspecte din domeniul educației, s-a decis să scrie despre ele.
Horia Corcheș este prof de română. A fost prof și la țară, și la tehnologice, și la colegii de top. Este autorul romanului pentru copii „Istoria lui Răzvan”, al romanului „Partaj”, dar și al altor proze scurte sau poezii. Scrie săptămânal în revista Dilema veche. Ca profesor, îi place să transforme predarea clasică a limbii și literaturii române într-una mai prietenoasă. A scris manuale școlare, diverse auxiliare didactice, este membru în varii comitete și comiții, dar îi place, în egală măsură (cel puțin...) să se dea cu bicicleta, să meargă la sală, să stea la soare pe plajă sau să citească în balcon.

Un activist pentru drepturile elevilor a umplut foaia de examen de la simularea de la Bacalaureat cu dorințe pentru educație.
Elevii mai multor școli din patru județe și București au fost încurajați să marcheze pe harta școlii lor locul în care se simt cel mai în nesiguranță. Cei mai mulți au indicat holurile, baia și sala de sport. E doar un exercițiu dintr-un efort complex de a explica și preveni violența în cadrul școlii, efort în care i-a susținut Fundația Terre des hommes România. Cauzele i-au condus către soluții creative, dar și către mesaje către ei înșiși, către comunitate și părinți.
Îmi amintesc de profesorul meu de română. Impunător, cu un mers regal. Intra în clasă (nu știu cum se făcea că ora de română era de cele mai multe ori după cea de sport), strâmba din nas și spunea: „Trei lucruri sunt urâte în lumea asta: să minți, să furi și să duhnești.” Înțelegeam ce voia să spună (mai ales atunci când folosea ultimul verb) și încercam din răsputeri să îndepărtăm de noi, în mica baie a școlii, cu apă rece, în acele vremuri în care antiperspirantele erau doar ilustrații de Neckermann, mirosul de transpirație. Ne atrăgea atenția acest ultim verb (bine, el nu folosea verbul „a duhni”, ci un altul, mult mai dur ca sonoritate), iar celelalte două treceau cumva în plan secund.