Mirela Niță Sandu a fondat, împreună cu partenera sa Ioana Belu, acum două decenii, o școală românească de weekend în inima Europei, la Bruxelles. Au astăzi zeci de elevi din familii de români sau mixte care vor să rămână în contact cu țara părinților lor și învață geografie, istorie, artă și tradiții. Elevii stau la ore fără telefonul mobil și învață după metodele școlii belgiene care nu încurajează concurența. „Aici, ideea nu este să-i depășești pe ceilalți, ci să-ți depășești propriile tale limite”, a povestit românca pentru Școala 9.
Sunt Ramona, profesoară de limba franceză într-o comunitate din judeţul Ilfov şi, în fiecare săptămână, duc cu mine aproximativ 300 de copii, 300 de poveşti, 300 de înfrângeri, 300 de victorii. Alături de ei: Dragoş* de la clasa I care se plimbă prin clasă, Gabi de la a II-a care îşi împunge repetat colegul cu pixul în obraz, Raluca de la a III-a care vorbeşte încontinuu, Ianis de la a IV-a care cântă manele în timpul orelor şi înjură. Copii care nu ştiu să-şi gestioneze emoţiile, copii cu care nimeni nu stă de vorbă sincer şi autentic, copii care nu înţeleg la ce foloseşte şcoala. Dar de asta sunt aici.
Când se stabilea forma proiectului „România educată”, am trimis către Ministerul Educației - pe căi oficiale - propunerea includerii în lege a principiului parteneriatului „școală-comunitate-familie”. Nu a existat deschidere și interes, nu a fost inclus în lege, așa cum nu a fost inclus nici principiul conform căruia școala răspunde pentru orice se întâmplă în interiorul său. Responsabilitatea din perspectiva statului este mai degrabă pestă sau blasfemie, nu concept asumat sau crez.