
Simina Popescu e ilustratoare, autoare de bandă desenată, și îi place să scrie. Romanul ei grafic de debut, Leap, un coming-of-age story queer, va fi publicat în 2024 cu Macmillan US, și recent a făcut tranziția spre a scrie non-ficțiune și proză scurtă. E pasionată de reprezentarea LGBTQIA+ în media contemporană și de povești despre intimitate și emoții profunde.

În timp ce scriu acest articol, cei doi copii ai mei sunt la orele online cu învățătoarea și profesorii de la o școală din București. După ce am început ziua sărind peste cafea și mic dejun ca să rezolv probleme tehnice cu un mouse care a încetat din viață, mă trezesc că ai mei copii au luat pauză în mijlocul orei ca să se certe pe încărcătorul de laptop. Aleg să îi las să își rezolve singuri disputa, pentru că am ratat deja trei termene-limită pentru textul pe care îl citești.
Pot profesorii să se abată de la ceea ce spune programa școlară că pot preda doar pentru că „elevii ei sunt fericiți atunci când îi învață lucruri noi”? Profesorii Monica Halaszi și Horia Corcheș deschid această dezbatere și vin cu șapte argumente care susțin că este importantă urmarea programei pentru a asigura coerență și unitate în învățare.
Omar Alshogre este un activist sirian pentru drepturile omului care de la 17 la 20 de ani a trăit chinurile închisorilor siriene. A fost ridicat de pe băncile școlii fiindcă a protestat împotriva regimului lui Bashar al-Assad. A fost torturat, umilit, înfometat. Acolo a trecut prin cea mai dură școală. Dar tot acolo a fost „student” la ceea ce deținuții cu studii numeau „universitatea șoaptelor”, fiindcă nu aveau voie să vorbească între ei decât așa, în șoaptă. L-a ținut în viață, legătura cu ceilalți prizonieri. Avea 34 de kilograme când a fost răscumpărat de familie din închisoare. Astăzi, la 25 de ani, a fost admis la Universitatea Georgetown, la care a aplicat cu o scrisoare despre lecțiile închisorii.