Accesul la educație în vremea COVID-19 este principala preocupare a țărilor lumii. De exemplu, în Nigeria, unde mai multe familii au telefoane decât televizoare și radio, ministerul s-a ocupat să dezvolte lecții pentru mobil pe care să le acceseze oricând. Preocupați de examenele de anul viitor, elevii din Marea Britanie au promisiunea că evaluatorii vor fi indulgenți. În acest timp, Arabia Saudită se lucrează să introducă examene de final de liceu online. În Spania continuă disputa cu privire la școlile care au în continuare clase separate pentru fete și băieți.
Tineri, unii la vârstă, alții mai mult în suflet, de la 15 la 80 de ani s-au adunat la un prânz intergenerațional organizat de inițiativa „La o șuetă” și Asociația „Niciodată singur” în București. Au stat trei ore la masă și timp de două feluri de mâncare, un desert și-o limonadă au vorbit „de-ale vieții”. Conflictul dintre generații s-a topit în veselia generală, astfel că cei care au avut primul televizor la 20 de ani au găsit teme comune de discuție cu nativii digital, au schimbat numere de telefon și s-au despărțit cu îmbrățișări și promisiuni că va exista o data viitoare. Într-o societate globală tot mai atomizată, singurătatea îi afectează deopotrivă pe tineri și pe seniori, arată cercetările internaționale.
Rezultatele de la simularea Examenului de Evaluare Națională au stârnit iar multe patimi. Ne propunem, în acest articol, să discutăm puțin despre implicațiile acestora cu atenția orientată spre elevi. Eu, Monica, am scris despre votul de blam acordat profesorilor într-un alt articol, care va apărea mâine în Dilema Veche, în care am încercat și să atrag atenția asupra procentului ridicat de note mici mai ales în mediul rural și în cele dezavantajate, în general. Acum, însă, vrem să discutăm și despre cât de mare este dezastrul din perspectiva existenței/nonexistenței unor competențe relevante, respectiv a cunoștințelor subsumabile acestora. Cât este de mare, așadar, dezastrul?