Telefonul a devenit extensia noastră. Nu se mai pune problema în ce scop este el folosit, căci orice am face, tot la el ne întoarcem - sunăm, trimitem mesaje, căutăm informații, îl folosim pentru jocuri, vizionat clipuri, seriale, ba chiar a devenit un instrument pentru muncă. Astfel, oriunde ne-am uita, toată lumea are un telefon. Și asta de la vârste fragede. Dar cum ne impactează acest lucru în timp?
Am avut mai multe ore de religie în școală decât ore de psihologie sau de filosofie ori de logică. În liceu, mi s-a spus că am o gândire eretică. Am fost, multă vreme, un copil religios, dacă nu chiar habotnic. Religia învățată în școală a avut asupra mea un efect puternic: citind despre viețile unor sfinți, precum Sfânta Filofteia, scopul meu a devenit limpede: aveam să devin sfântă.
„Să crești fără un tată îți poate altera permanent chimia creierului”. Am dat peste citatul ăsta în „Sunday Times”. Matematica relației mele cu tata e nedreaptă: am fost cinci ani cu el și de trei ori mai mulți fără. Cinci ani din care încerc să pun cap la cap piese de puzzle decolorate sau șterse, alteori vii, mereu din povestirile altora, ca să aflu cine a fost tata. Psihologii vorbesc despre importanța doliului a cărui delimitare în timp e diferită pentru fiecare și căutându-l pe el, înțeleg că această explorare e despre a afla mai mult cine sunt eu. Așadar, dragă tată, sunt eu, Catinca…