Jumătate dintre profesorii debutanți renunță la învățământ în primii cinci ani, arăta un studiu realizat în 2021. La nivel global, unul din cinci profesori sub 30 de ani se gândește să renunțe la munca la catedră în următorii cinci ani, arată raportul TALIS pe 2024. Cercetarea a vorbit cu 280.000 de profesori din 55 de țări, inclusiv România.
Sunt mai fericiți la job profesorii care au o comunitate de învățare și suport, arată același raport. Deși în România există pe hârtie profesia de mentor, în teren profesorii nu primesc atât de mult suport pe cât și-ar dori. De asemenea, inspectorii sunt cei care vin cu feedback pentru îmbunătățirea activității, dar de cele mai multe ori sunt văzuți de oamenii din sistem ca cei care vin să te pedepsească.
Ar putea tutorele să fie un răspuns la nevoia sistemului educațional românesc? E vorba de o profesie nouă care îi sprijină pe profesori să își facă profesia mai bine și în final, să nu renunțe - tutorele.
Vom prezenta povestea e trei tutori din organizația Teach for Romania, care lucrează în regiuni diferite și care prezintă provocările lor și a profesorilor pe care îi sprijină. Ați putut citi povestea Ramonei Radu, tutore pentru 18 profesori din regiunea Moldovei. Astăzi, Bianca Ceică, tutore pentru 18 profesori din regiunea de sud, prezintă munca sa de zi cu zi.
Iată povestea sa:
Sunt tutor coordonator profesori din octombrie 2024.
În pandemie, ca mulți alții, mi-am dat și eu seama că nu mă mai regăseam în ceea ce făceam și am decis că vreau altceva. Pentru că acel „altceva” nu era clar, m-am apucat de-un masterat, înarmată cu speranța că o să m-ajute să-mi trasez o nouă traiectorie profesională.
Bănuiam că-mi place să fac training pentru că testasem niște ateliere alături de colegii de la jobul de atunci și avuseseră mare succes, cel puțin din punctul meu de vedere. Am observat și că-mi făcea plăcere să vorbesc pe la diferite întâlniri cu clienții și mi-am zis „uite, ceva nu m-ar deranja să fac mereu: să-mpărtășesc din ce știu eu și să-nvăț din ce știu ceilalți” Era perfect, cel puțin în teorie.
Înainte de a lucra în educație, am fost vreo șapte ani om de comunicare, am lucrat în diferite agenții de publicitate din București, pe mai multe roluri: content writer, copywriter, specialist în social media, specialist în marketing, prin urmare, om bun la toate, acolo unde a fost nevoie (iar în comunicare nevoia e mare).
Încă doi ani am lucrat tot în comunicare, de data aceasta într-un ONG din domeniul educației, unde mi-am dat seama încă o dată că mi se potrivește foarte bine comunicarea și că nu îmi place aproape deloc s-o practic într-un cadru predefinit, nici măcar de dragul de-a produce niște rezultate cu care mă identificam eu mai bine: contribuția, fie ea și indirectă, la binele educației.
Așa că mi-am urmat intuiția care-mi spunea că trebuie să fac altceva și chiar asta am început să fac. Mi-am terminat masterul, care mi-a oferit un overview al alternativelor educaționale de pe la noi și zero idei despre unde aș putea să mă angajez.
Așa că am plecat din țară la cursuri de pregătire în Olanda și Austria pentru a învăța tehnici de lucru cu oamenii, am făcut voluntariat prin mai multe ONG-uri (am fost mentor pentru World Vision în cadrul programului „Vreau în clasa a IX-a” și trainer pentru Asociația InfinitEdu în cadrul unei tabere pentru absolvenții de licee pedagogice) ca să și testez ce credeam că-mi place (training, mentorat, formare) și am reușit să mă angajez ca trainer în domeniul sustenabilității, unde am avut ocazia atât să educ, dar cel mai mult să mă educ în ceea ce privește atât partea de training/facilitare, dar și ce înseamnă educație non-formală în domeniul sustenabilității și în general.
În cele din urmă, am aflat de rolul de tutor coordonator, am mirosit că e chiar mai potrivit decât cel pe care-l aveam deja și iată-mă aici. Nu mai sunt nici trainer, nici om de comunicare, sunt câte puțin din fiecare și ceva mai mult.
De ce am ales să lucrez în educație?
Am ales educația din convingerea că doar aici pot face eu cu adevărat un bine. Nu că nu se poate și-n alte părți, dar pentru mine aici e locul de joacă, am știut-o dintotdeauna. Într-un fel sau altul voi rămâne în educație, indiferent dacă voi fi în continuare tutor coordonator profesori sau voi alege să ocup un alt rol la un moment dat.
Pentru că nu este un rol obișnuit, nu știam prea multe despre profesie înainte să mă angajez. Dar am știut încă din etapa de interviu că e ceva ce mi s-ar putea potrivi de minune pentru că părea că mă provoacă să accesez părți din tot ce-am învățat până acum, atât la locul de muncă, cât și pe cont propriu.
Aici trebuie să-l activez și pe omul de comunicare, și pe trainer, și pe mentor, și pe coach și pe educatorul non-formal și cred că aceasta este unul dintre lucrurile care îmi plac cel mai mult și cel mai puțin la acest job.
Foto: Bianca și echipa de viitori profesori Teach for Romania, coordonată în Academie
Cum arată o zi pe teren
Merg în școli care au un anumit grad de defavorizare, fie ca este vorba de faptul că se află în comunități mai izolate, în unele cazuri sărace (dar nu este obligatoriu) sau cu diferite tipuri de probleme: segregare, conflicte, absenteism, lipsă de resurse de orice fel.
Acolo particip, din postura de observator, la una sau la câteva ore susținute de profesorul pe care îl am în coordonare și la final îl ajut cu observații sau ne gândim împreună la soluții care l-ar putea ajuta să amelioreze sau să rezolve o situație cu care se confruntă, fie că este vorba de ceva ce ține de o barieră mentală a persoanei respective sau de una din exterior, de dezvoltarea unei competențe sau de dezvățul unui obicei.
Nu sunt omul-soluție pentru că nu este responsabilitatea mea să rezolv situațiile cu care se confruntă profesorii, însă uneori pot fi omul care îi conectează cu o soluție care este mai aproape decât conștientizează ei sau pur și simplu cel care le oferă o încurajare, care-i duce în cele din urmă la ceea ce au nevoie să facă.
Pe măsură ce capăt mai multă experiență în lucrul cu profesorii, mă simt din ce în ce mai în contact cu nevoile pe care le au. Multora nu le este necesar decât să fie puțin încurajați într-un moment mai dificil, altora le trebuie ghidaj în a înțelege mai bine programul sau ce au de făcut într-o anumită perioadă pentru că se acumulează responsabilitățile de la școală și cele personale și, pur și simplu, se pierd în marea de lucruri pe care le au de făcut.
Altora le trebuie să analizeze mai bine anumite situații cu care se confruntă și îi pot ajuta stabilind o ședință de lucru în care lucrăm pe o temă care este de interes pentru ei. Este un proces interesant și imperfect de creștere, de ambele părți, și sunt curioasă unde va duce acesta în viitorul apropiat.
Când nu sunt în vizite, particip la evenimente și formări alături de colegii din organizație și mă ocup de partea birocratică: înregistrez informațiile adunate din teren, pregătesc următoarele deplasări, am diverse întâlniri.
De asemenea, o dată pe an, timp de 5 săptămâni, orice tutore coordonator participă la Academia de Leadership și Formare în Educație, un program de învățare accelerată pentru cadrele didactice, unde rolul său este de a coordona o echipă formată din maxim 12 persoane (participanți și mentori), pe care îi ajută să parcurgă Academia. În cadrul programului de formare, rolul meu a fost să observ, să sprijin și să evaluez echipa de participanți, care intră în programul de doi ani cu un plan atent gândit, menit să le ofere o direcție de dezvoltare.
An de an, gestionăm două generații de profesori: cei din anul I și cei din anul II. Academia este filtrul care îi propulsează anual în program pe cei din primul an și îi pregătește mental pentru ce-i așteaptă la școală (pe cei care nu sunt deja în sistem). În vara acestui an, am selectat profesorii pentru cea de-a 12 generație de profesori care vor parcurge timp de doi ani programul Teach for Romania.
Viața de navetist
Comunitățile sunt diverse și experiența este, cum bine a spus o prietenă, una încărcată cu „farmec antropologic”.
Acest farmec iese la iveală cel mai bine când plec pe teren și circul cu mijloacele de transport în comun dintre orașe și localitățile în care trebuie să ajung.
Am adunat multe povești amuzante și interesante de pe teren și mi-ar lua zeci de pagini să le detaliez pe toate. Dar pot da un exemplu:
Uite, într-o dimineață, pentru că programul microbuzelor este întotdeauna ceva ce poți afla doar dacă știi pe cineva, care se cunoaște cu șoferul, s-a întâmplat să ajung prea devreme la autogară, când mergeam în vizită într-un sat din apropierea Bucureștiului.
Am ajuns la 5:30 la autogară și totul era închis, nu era nicăieri vreun semn care să indice ce microbuz trebuie să iau și de unde și m-am ghidat după un microbuz care avea un bilet cu destinația care mă interesa pe parbriz, motorul pornit, plus un nene beat, care părea că așteaptă să urce și care mi-a și confirmat că „trebuie să plece”.
Nu eram sigură, dar m-am pus pe așteptat alături de tovarășul meu de suferință - era una din diminețile alea cu -5 grade.
După acest timp lung de așteptare, se deschide ușa microbuzului și iese șoferul cu ochii mici de somn și ne anunță că el pleacă la ora 10:00, direcționându-ne în același timp către alt peron, unde un alt microbuz se pregătea să plece. M-am grăbit să ajung unde ne-a arătat șoferul și, văzându-mă, și colegul meu de așteptare. Cum nu stătea prea bine la capitolul echilibru, s-a împiedicat și a căzut și i-au și căzut vreo 30 de lei din buzunar. L-am ajutat să-și recapete banii și poziția verticală, ceea ce i-a restaurat buna dispoziție și am ocupat amândoi câte un loc în microbuz, fericiți că măcar am ajuns în cele din urmă unde trebuie.
Și acesta este doar un exemplu despre ceea ce trăiesc eu ocazional când circul cu transportul în comun. Aș putea continua cu geamurile sparte și compartimentele friguroase ale unor trenuri, câmpurile pline de gunoi pe care le văd între București și satele aflate nu foarte departe de oraș, cu șoferii plini de nervi, care țipă la mine dacă îi întreb orice sau încearcă să îmi dea un bilet cu o sumă care nu reprezintă valoarea călătoriei sau, din contră, de oameni care debordează de bună dispoziție, pe ritm de manele sau chiar rock'n'roll sau, care sunt atât de plictisiți de traseul pe care-l fac zilnic, încât stau pe TikTok în timp ce conduc prin gropi și curbe.
În afară de transportul public, care ocupă un loc special în inima mea, mai ales de când sunt tutor, și care pare să fie un numitor comun, comunitățile sunt caracterizate de diversitate.
Satele unde merg și provocările lor
Ajung în comunități unde există foarte multă discriminare, fără a exista neapărat și sărăcie sau acces dificil la educație acolo. Sunt localități în care nu se știe dacă în anii următori va exista o anumită clasă de elevi pentru că oamenii au tendința să se mute și să caute variante mai bune de trai, în ciuda peisajului superb pe care îl observi în jur, dar și localități care par în prag de colaps, dar când pășești în școală să ai senzația că ai călătorit în viitor și unde afli că mai trebuie construită o structură a școlii pentru că cea existentă nu mai este suficientă pentru toți copiii care vor să o frecventeze.
Mulți dintre ei, copleșiți de toate responsabilitățile pe care trebuie să le bifeze constant, nu au înțeles (cel puțin nu încă), că interacțiunea dintre noi este despre ei și despre copiii pe care îi au în grijă. Sunt uneori încă un task pentru ei, consideră că trebuie să facă „pentru mine” orice au de făcut sau își propun să facă.
În realitate, programul este unul gândit pentru ei, în beneficiul elevilor lor, este un program în care se înrolează de bună voie și în cadrul căruia accesul nu este cel mai facil, dar cumva, în cursul celor doi ani pe care îi au de parcurs, stresul termenelor limită și ritmul vieții profesionale, le schimbă percepția și transformă mental opțiunea în obligație și ajung să renunțe la autenticitate pentru a livra ceva ce cred că ar plăcea cuiva din exterior.
În cele din urmă se redresează și apare satisfacția reușitei, însă drumul până acolo este adesea presărat cu frustrare și cu pierderea din vedere a motivului care i-a adus unde sunt. Probabil dacă și-ar reaminti scopul înrolării în program, ar economisi foarte multă energie emoțională și ar avea un parcurs mult mai lin și mai liniștit, în ciuda provocărilor (de timp, de context, de altă natură) pe care le au de înfruntat.
Satisfacția muncii
Cel mai mult mă bucură să îi văd pe profesori că evoluează și că își fac profesia cu dedicare și să îi observ pe copii cum se entuziasmează și cum reușesc. Energia pe care o găsesc în unele clase este absolut molipsitoare, ai senzația că nimic nu mai este greșit pe lume când îi observi pe acei copii atât de implicați, inteligenți și bine dispuși.
În acele clase știu că profesorul este deja un dirijor desăvârșit și uneori chiar îmi vine să aplaud ce văd pentru că este realmente o performanță să reușești să faci să pară că procesul de învățare e atât de facil, când știu câtă muncă și pregătire sunt necesare pentru a ajunge acolo.
Cu toate acestea, profesorii nu trebuie să fie showmani ca să-mi dau seama că sunt foarte buni, trebuie doar să fie sinceri cu ce vor cu adevărat să facă și să se ocupe de părticica lor de responsabilitate.
Eu coordonez 19 profesori și fiecare dintre ei își face bucățica în comunitatea în care se află, indiferent cum ar defini-o și fiecare poveste are nota ei emoționantă și inspirațională. Unii au avut curajul să-și asume schimbări majore de carieră și să învețe meseria de profesor după ani de zile de practică în alte domenii.
Alții sunt profesori de mulți ani și aleg să învețe abordări noi, care adesea presupun să se debaraseze de metode de predare de care poate că s-au atașat, dar reușesc să o facă și apoi se duc și îi învață și pe alții acest dezvăț; cei mai mulți aleg să aibă impact în școală devenind cea mai bună versiune a lor sau implicându-se în proiecte mari și dificile alături de colegii lor, alții se duc mai departe, în afara școlii, și decid să atragă de acolo resurse pentru școala lor sau chiar să își construiască singuri proiecte uriașe în care investesc eforturi mari și prin intermediul cărora fac un bine și mai mare în jurul lor. Și este extraordinar să ai ocazia să observi aceste procese.
