Dan Coman, 45 de ani, le predă filosofie liceenilor de la Colegiul „Liviu Rebreanu” din Bistrița, însă activitatea de scriitor spune că o așază pe alt raft când intră în școală, unde are o misiune diferită: educația. Așa că nu discută cu elevii despre cărțile lui. Câteva dintre ele sunt romanele „Parohia” și „Căsnicie”, volumul de poeme „Dicționarul Mara” și cel pentru copii „Plictisitoarea vacanță de vară a fraților Rățoi”.
Elevii găsesc fragmente dintr-o altă carte a lui, „Enescu. Caiete de repetiții” în manualul de română al editurii Corint de-a VIII-a, iar poezia „O pasăre înaltă” din „Insectarul Coman”, în cel al Editurii Art pentru aceeași clasă.
Ești în clasa a VIII-a la ora de matematică. Cum e?
Pe de o parte, sunt un elev destul de neatent, pe de altă parte, deși sunt neatent, admiterea la liceu e floare la ureche pentru mine. Dacă aș fi acum un elev de a VIII-a, aș fi foarte pragmatic!
La orele de română ai fi la fel de neatent?
Dacă aș avea aceeași profesoară, nu doar că n-aș fi atent, aș fi și obraznic. Nu reușea să ne facă nici măcar să încercăm să înțelegem. Pur și simplu ne dicta comentariile, iar eu și alți colegi întrerupeam această dictare ca să întrebăm diverse lucruri neclare. Privirea pe care ne-o arunca profesoara era dură, ne cam arăta cu degetul că facem ceva interzis și de la un moment dat n-a mai întrebat niciunul dintre noi nimic. Am continuat să învățăm fără să înțelegem. Ne scoteau din sărite orele de dictare și de reproducere a conținutului respectiv. Și părinții mă ascultau înainte de-a merge la școală. Mi-am dat seama că, dacă învăț pe de rost, chiar dacă nu înțeleg mare lucru, succesul e garantat. Se pare că am supraviețuit și chiar a ajuns să-mi placă literatura.
Cu familia, în fața casei parohiale din Gersa
Ce comentarii învățai pe de rost?
Pe toate. Acum conținuturile sunt diferite, profesorul poate să aleagă, atunci era unul obligatoriu. Spre finalul liceului, am descoperit un text straniu și fain scris pe care înainte îl urâsem din toată inima, tocmai pentru că nu înțelegeam nimic, „Fefeleaga” lui Ion Agârbiceanu. Încă din clasa a X-a am avut un noroc uriaș, pentru că am întâlnit câțiva oameni care iubeau literatura și citeau tot ce nu era pentru școală. Am început și eu să citesc tot felul de cărți. Mai fugeam de la ore la Rock Bar din Năsăud și mă întâlneam cu ei. La un moment dat, am avut o discuție despre „Fefeleaga” și unul dintre ei, care terminase de ceva vreme liceul, mi-a spus că habar n-am despre ce vorbesc și să citesc opera respectivă. La școală nici măcar nu ajungeam la opera literară, cel mult la fragmentele din manuale, după care ne apucam să învățăm comentarii.
Prima dată când l-a citit cu adevărat pe Eminescu
La ce opere ai revenit într-a XII-a, pe lângă „Fefeleaga”?
M-am întors la lecturi din Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Mihai Eminescu și i-am văzut diferit față de cum îmi fuseseră prezentați la școală. A fost prima dată când am citit cu adevărat Eminescu și l-am admirat cu adevărat. Mi s-a părut formidabil, m-am îndrăgostit pe loc de muzicalitatea și ritmul lui. Îmi amintesc că, într-a VI-a sau a VII-a, cea mai bună elevă din clasă și din școală a luat 10 la română pentru că învățase pe de rost „Luceafărul”. L-a recitat la oră și a impresionat-o pe profesoara noastră și, recunosc, și pe noi datorită efortului.
Dan Coman, pe când era pionier
La liceu ai urmat un profil umanist?
La Liceul „George Coșbuc” din Năsăud, unde am fost eu, profilul mai consistent era cel de matematică-fizică. Am intrat acolo, dar făceam față la nivelul supraviețuirii și m-am dus la filologie după a X-a. Cred că am fost a doua generație care a prins acea clasă nou înființată. De atunci, lucrurile au mers extraordinar, am avut un profesor de română senzațional ca metodă de predare. Sigur că trebuia să învățăm mult pe lângă ceea ce ne spunea, dar maniera lui de a vorbi despre literatură a fost importantă. Și mai aveam un profesor de rusă – limbă pe care o făceam obligatoriu –, care în primele 10-15 minute ne scria verbe și conjugări sau făceam exerciții, iar apoi ne obliga să citim, nu la rusă, orice carte.
De ce crezi că își dorea profesorul de rusă atât de mult să citiți?
Habar n-am. El însuși citea la catedră. Uneori, la finalul orei, ne povestea despre Esenin, Pușkin, Cehov. Ne mai citea în rusă câte un scurt fragment pentru melodicitatea limbii și pentru ritm, după care ne traducea. Datorită lui l-am descoperit pe Serghei Esenin (n.r. - poet, 1895-1925), pe care îl purtam cu mine peste tot în perioada respectivă. La filologie era mult mai lejer, participam și la un cenaclu.
„Îi scriam poeme de dragoste și i le strecuram în buzunarul hainei”
Scriai și înainte să participi la cenaclu?
Da, într-a IX-a cred că am scris cel mai mult, pentru că eram îndrăgostit lulea de o colegă și nu aveam curajul să-i spun. Tot timpul la discotecă dansa cu altcineva. Îi scriam poeme de dragoste și i le strecuram în buzunarul hainei agățate în cuier, nu știu dacă le-a găsit, pentru că n-a reacționat niciodată. Nu mă semnam, dar eram convins că o să-și dea seama că eu le-am scris. Cred că le citea și le arunca. Dacă le-ar fi găsit și ar fi discutat cu alți colegi și colege, probabil ar fi făcut un mișto oribil și la un moment dat ar fi aflat că sunt eu. Am rămas un autor necunoscut, dar prin gesturile astea am descoperit plăcerea scrisului și de atunci n-am mai încetat.
Prima prietenă ai avut-o în liceu?
Da, ne vedeam mai mulți la cenaclul de la Casa de Cultură din Năsăud, ținut de băiatul cu care ne întâlneam la Rock Bar. Prima mea iubită n-avea neapărat treabă cu literatura, dar tatăl ei era directorul Casei de Cultură. Ea mai apărea din când în când acolo și așa ne-am cunoscut. A fost iubita mea până după ce am terminat liceul; a început să citească și ea. Îmi amintesc o întâlnire superbă la care am fost amândoi: într-o seară am venit de la Năsăud la Bistrița pentru un cenaclu unde citea Iustin Panța, a cărui poezie o iubeam. Ne-a cucerit pe amândoi, a fost una dintre cele mai frumoase seri, legată și de iubire, și de literatură.
În primul an de studenție, în timp ce fuma Carpați fără filtru
Cum te-ai hotărât pentru o facultate în adolescență?
Mi-a fost foarte simplu. Ne duceam uneori acasă la băiatul de la Rock Bar și discutam fragmente din diverși filosofi. Povestea cu un asemenea entuziasm din filosofie, încât am știut dintr-a X-a la ce facultate vreau să merg.
Părinții tăi ce părere au avut?
Mama era învățătoare, tata, preot ortodox. În familiile de preoți, în mod tradițional, băieții aveau să devină preoți. Le-am spus că vreau la filosofie și, până la urmă, m-au înțeles, iar în clasa a XII-a m-au sprijinit, chiar am luat ore la filosofie înainte de facultate.
Aristotel îi dădea pase lui Platon în adâncime
Cum e să le predai liceenilor?
Au trecut vreo 20 de ani de când am început să predau la liceu. Inițial, am fost convins că nu o să devin profesor, am făcut întâmplător modulul pedagogic ca să pot preda la finalul facultății. După primul an, credeam că o să mă opresc, am mai continuat un an și a început să-mi placă să lucrez cu adolescenții. Îmi place tot mai mult. Am predat numai în Bistrița, unde ne-am mutat de la Cluj după căsătorie. Aveam în minte atunci, fiind foarte tânăr, că există doar două variante – fie să trăiești în metropole ca New York, fie în orașe mici, unde nu se întâmplă nimic, ca Bistrița. Am zis să mergem întâi în orașele mici, iar de acolo să zburăm spre New York, un vis care încă mai există. Când am ajuns atunci la Bistrița, un profesor se pensionase și găsisem jumătate de catedră la un liceu sportiv, unde am rămas apoi zece ani. Le-am predat psihologie, filosofie și logică fotbaliștilor și handbaliștilor și a fost o super experiență.
Erau atenți la materiile astea?
În primul an a fost foarte greu, unii dintre ei erau vedete, câțiva, campioni naționali la atletism. Atunci eram foarte crispat și voiam să discut filosofie, după care mi-am dat seama că, dacă îi iei mai relaxat, introduci poanta când trebuie și conturezi un discurs pe înțelesul lor, lucrurile funcționează. Ne distram împreună. Aveam o clasă de fotbal – așa era profilul – de 30 de băieți. Nu prea aduceau caiete, ci plăci de păr – la începutul anilor 2000, când încă nu era o modă ca băieții să se îngrijească. Existau mulți fani Steaua sau Dinamo, puneam echipele pe tablă și după aceea îi asociam cu filosofi. Aristotel îi dădea pase lui Platon în adâncime, Socrate era antrenorul. Rețineau puțin, dar a fost o atmosferă foarte plăcută.
După liceul sportiv ai predat imediat la altă școală?
Am plecat cu o bursă în Germania și am zis că o să văd dacă mă pot descurca exclusiv din scris, să nu mai predau, ceea ce, după cum se știe, e imposibil. M-am întors de la bursă, am mai încercat una-alta pornind de la literatură, dar n-am reușit. Postul de la fostul liceu era ocupat, am mers la altul și în cele din urmă am ajuns la școala la care predau astăzi, Colegiul Național „Liviu Rebreanu”.
„Poți să fii un autor bun, dar un profesor dezastruos”
Manualele de română ale editurilor Art și Corint cuprind și texte de-ale tale. Cum te simți știind că te citesc elevii?
M-am bucurat mult, mai ales că am aflat întâmplător. Eram în curtea școlii și cred că tocmai apăruse manualul de la Art. Bibliotecara, care-l răsfoise, mi-a arătat textul respectiv. Am fost bucuros, ca și în cazul textului de la Corint. Înainte de o vacanță, am primit de la trei profesoare din localități diferite poze cu comentarii ale elevilor de a VIII-a pe marginea textului.
Elevii tăi cum văd faptul că le e profesor un scriitor adevărat?
Cred că o dată a apărut cineva cu o carte, dar am zis că suntem aici să ne vedem de treaba noastră. Prefer să nu confundăm planurile. Poți să fii un autor bun, dar un profesor dezastruos. Când mă duc la școală, nu mă gândesc la mine ca autor, ci îmi fac treaba ca profesor.
Ce strategii folosești cu cei de-a IX-a ca să te apropii de ei?
Una dintre strategii – e avantajul științelor sociale, pentru că poți să nu intri direct în materie – este să mă joc mult cu ei în zona de dezbateri. Cred că le place, pentru că sunt teme actuale. Trebuie să le oferim astfel de oportunități elevilor, iar de multe ori școala nu le oferă.
Ai publicat recent cartea pentru copii „Plictisitoarea vacanță de vară a fraților Rățoi”. Are vreo legătură cu plictiseala din pandemie?
Când a început pandemia, cartea era scrisă, dar a apărut mai târziu din cauza etapelor editoriale. Citesc multă literatură pentru copii, mai ales de când cei de la Arthur, Nemira și Polirom au venit cu o grămadă de titluri extraordinare. Mai încercasem să scriu ceva pentru copii și nu-mi ieșise. La un moment dat, am renunțat la idee. Publicasem o carte de poeme care nu e pentru copii, „Dicționarul Mara”, despre experiența paternității. Mara a crescut, a apărut și Horia, băiatul meu. Horia mă întreba când era mic – acum are 12 ani – de ce nu scriu o carte și pentru el. I-am spus că o să scriu, am tot amânat-o și acum a apărut.
Fotografii: Arhiva Dan Coman
