Tu chiar ai ales singur biscuiții ăia? Câteva gânduri despre determinism

Hai să disecăm ideile din spatele cărții „Determinat”, de Robert Sapolsky împreună. Poate un viitor imprecis nu o să mai pară atât de feroce.

Ce spune autorul e că niciodată nu este prea târziu, că vina și meritul sunt, inerent, niște constructe sociale, dată fiind dependența lor deplină de relativizare, și că o perspectivă nouă este posibilă, în special pentru noi, elevii, elevele și elevx liceelor de-a lungul mapamondului.

E important să privim lucrurile printr-o altă perspectivă până nu e prea târziu, până nu cădem în fața testelor monotone, îmbibate în cerneală și frustrare crescândă.

Tot ceea ce ai făcut până acum în viață este un viraj către anumite posibilități, inevitabil și ireversibil. Acum pune-ți câteva întrebări:

Când a fost ultima oară când ți s-a spus că este meritul sau vina ta pentru modul în care unele lucruri au ajuns să fie?

„Nu poți pentru că nu vrei”, „Maturizează-te și asumă-ți responsabilitățile”, „Ăsta e un eșec personal”. Sună cunoscut?

În cartea „Determinat”, scrisă de Robert Sapolsky, se pune fix problema asta. Am descoperit-o când vorbea Dragoș Pătraru despre ea, la „Vocea Nației”. Ulterior, și Cătălin Moise a făcut un videoclip interesant despre ea.

Sapolsky este om de știință și profesor de biologie și neurologie la Universitatea Stanford.

Ipoteza cărții pornește de la un lucru simplu: nici vina, nici meritul nu există, sunt iluzii. Putem înțelege mecanismele prin care noi am dat curs unui lucru, dar este destul de greu să înțelegem ce ne-a dat nouă curs.

Universul funcționează prin cauză și efect: nimic nu apare din nimic, ci totul este rezultatul a ceea ce s-a întâmplat înainte. Aceeași idee este extinsă de Robert Sapolsky la oameni, susținând că gândurile, deciziile și comportamentele noastre sunt determinate de factori anteriori, de la biologie și experiențe recente până la influențe din trecutul îndepărtat.

Biscuiți, stres și marketing

Putem începe chiar de la un exemplu ridicol de banal, un exercițiu de imaginație:

Aflându-te într-un fel de Kafkaesque ciudat, singura ta scăpare de la locul tău de muncă (presupunând că lucrezi la o corporație) se ivește în pauza de o oră de pe la mijlocul programului. Faci o plimbare până la acel Lidl de la colț, din care ies liceeni murmurând despre cum își urăsc profesorii.

Vrei să iei niște biscuiți și vezi o multitudine de sortimente. Te îndrepți către o zonă specifică a unui raion oarecare, iar de acolo ai două variante posibile: vei alege diferit în funcție de cum te-ai simțit în ultimele minute, ore și zile.

Varianta 1

Decizi să iei pachetul albastru deschis, pe care este scris cu litere mari: „sănătate, vitamine, multicereale”, pentru că, subconștient vorbind, e singura variantă care te poate face să te simți mai ok în legătură cu cât de sănătos ai mânca.

Cu câteva secunde în urmă, ambalajul strident și fața puțin prea expresivă a unuia dintre biscuiții desenați pe ambalaj te-au atras. Oricum te simțeai sedentar, erai puțin stresat știind că nu ai mai făcut mișcare de o perioadă bună de timp. Astfel, cu câteva minute în urmă, te plimbai prin magazin dezorientat, gândindu-te la cum ar fi să mergi mai degrabă pe munte decât la corporație.

(Îl iei, totuși, conștient că pe spate, acolo, la lista de ingrediente, vezi un șir cel puțin amețitor, până și însuși Mendeleev ar avea un moment de reținere când ar vedea lista kilometrică de aditivi chimici adăugați.)

Varianta 2

Sau poate iei pachetul maroniu închis. Îți dă o stare de confort, îți imaginezi cum te-ai contopi pe canapea cu el. Obosit de emailurile trimise încontinuu, te lași prins, cu câteva secunde în urmă, de estetica pachetului (vrei un moment de liniște).

Cu minute în urmă cutreierai obosit printre raioane, gândindu-te că e ora 7 seara și deja îți e somn. Ai ales pachetul ăsta pentru că e singurul care urlă, care strigă de la o poștă: „confort”.

Sunt afișate tot felul de ilustrații: un cub de caramel sărat se topește pe o masă neagră și ciocolată care curge de pretutindeni. Lângă el vezi un desen cu o casă cozy, undeva în mediul rural. Poate îți amintește de copilărie, de cum era când nu aveai griji. Poate e un serial, un film, un actor sau un personaj fictiv pe ambalajul cutiei.

Deodată, mintea îți cotrobăie prin amintiri și îți zici, în sinea ta, că vrei cu adevărat să iei acel pachet de biscuiți.

Câte lucruri din toate cele enumerate au putut fi controlate de tine? De la marketingul din spatele ambalajelor până la jobul ăla stresant, agonizant, cu un program strigător la cer, care îți strică toată armonia.

Copilăria și testul ACE 

Exemplul biscuiților a fost doar o încălzire. Hai să trecem la ceva nou: cum ți se intersectează experiențele trăite în copilărie cu viața de zi cu zi? Aici intervine testul ACE (Adverse Childhood Experiences), menționat de Sapolsky în carte.

Avem trei forme prin care poți avea un ghinion considerabil în primii ani de viață: abuzul, neglijarea și familia disfuncțională.

Sapolsky spune că pentru fiecare dintre aceste experiențe primești un punct pe listă: cei mai ghinioniști ajung la scoruri apropiate de un inimaginabil zece, iar cei mai norocoși sunt în jurul scorului zero.

Pentru fiecare pas în sus în scorul ACE al unui individ, are loc o creștere de aproximativ 35% a probabilității comportamentului antisocial pe viitor, inclusiv forme de violență, cogniție precară la nivel frontocortical, probleme de control al impulsurilor, consum de droguri, sarcină în adolescență, sex neprotejat și alte comportamente riscante, precum și o vulnerabilitate crescută față de depresie și tulburări anxioase. Pe deasupra și o sănătate slabă și un risc mai mare de moarte timpurie.

În copilărie, v-ați simțit în siguranță? Era cartierul vostru ferit de diferite forme de infracționalitate? Membrii familiei erau sănătoși mintal, având un statut socioeconomic stabil?

Ei bine, atunci v-ați îndrepta spre un scor înalt de RLCE, Ridiculously Lucky Childhood Experience.

„Așadar, în esență, fiecare aspect din copilăria voastră -  bun, rău sau intermediar - factori asupra cărora nu exercitați niciun control au sculptat creierul adult pe care îl aveți în timp ce priviți aceste butoane”, spune autorul. 

Relative age effect. Luni diferite de naștere, stadii diferite de evoluție cognitivă

Iată un exemplu de factor pe care nu îl puteți controla: dat fiind că nu alegi în ce lună te naști. Cât de lăudat ești, ca mic copil, în primul an într-o instituție educațională (grădiniță/școală primară) depinde, în parte, de luna în care te-ai născut, iar acest prim an îți poate accentua așteptările, impresiile și dorința de a continua în același ritm.

Foto: Oxford University RAE profile in aggregate 2004/5 to 2013/14 

În mod tipic, copiii de grădiniță născuți mai devreme sunt mai avansați din punct de vedere cognitiv. Așadar primesc mai multă atenție și mai multe laude din partea cadrelor didactice, astfel încât, ajunși în clasa întâi, avantajul lor este și mai mare, la fel și în clasa a doua și mai departe. În Anglia, unde limita admiterii este 31 august (conform cărții), această diferență de vârstă produce o asimetrie majoră, spune autorul. 

Practic vorbind, un copil care intră în băncile școlii la 6 ani și 5 luni are mai multe șanse decât unul de 6 ani și 7 luni. 

Invalidează copilăria liberul arbitru?

Nu. Date precum scorurile ACE se referă la potențialul și vulnerabilitățile adultului, nu la un destin inevitabil. Este doar o piesă care acționează în dependență de circumstanțele materiale ale momentului. Nu se naște din neant.

Epigenetica, când devii ceea ce ți se întâmplă

Epigenetica e știința care studiază impactul mediului înconjurător și social față de genetica oamenilor, adică, cum trecem de la a trăi într-un mediu la a avea genetica schimbată de acel mediu, pur și simplu: cum avem mediul nostru în ADN.

Genele nu determină destinul biologic, ci funcționează ca un manual de instrucțiuni,  corpul uman funcționează ca un dialog continuu între codul genetic și condițiile de mediu, oferind flexibilitate în exprimarea genelor, nu un determinism rigid, mai spune autorul. 

Realist vorbind, nu ai vreo genă în tine care își propune „ambițios” să facă ceva malefic sau să te oprească din a face lucruri care urlă cu adevărat „liber arbitru”.

Nu genele te opresc să fugi de acasă la 3 dimineața, într-o zi de joi, ca un adolescent liber ce ești, și să mergi la mare cu prietenii, fugind de vreun test la matematică din derivate (grele mai sunt, jur!).

Părinții tăi o fac… Sau normele sociale. Sau faptul că nu ai carnet. Sau faptul că, poate, e o idee stupidă să faci asta fără să anunți pe nimeni.

Genele sunt ca un întrerupător, binare: ori se exprimă anumite procese biologice, ori nu. Dar asta depinde de mediul în care te-ai aflat în ultimele secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni și ani, în adolescență și în copilărie, în uter și chiar în primele etape ale dezvoltării. A, și mai contează și tot trecutul părinților tăi, înclinațiile lor genetice, pentru că, până la urmă, moștenești ceva, susține profesorul. 

Statele Unite ale Americii versus Asia de est

Culturile individualiste, precum cele din SUA și Europa de Vest, pun preț pe autonomie, succes personal și unicitatea individului, în timp ce culturile colectiviste, predominante în Asia de est, prioritizează armonia, interdependența și nevoile comunității. Aceste diferențe se reflectă în comportamente concrete: de la modul de autodefinire (americanii sunt mai predispuși să spună „Sunt avocat” decât „Sunt părinte”, sugerând o orientare spre carieră), până la reprezentări grafice, unde aceștia tind să se plaseze central și dominant în raport cu ceilalți, în timp ce est-asiaticii evită să iasă în evidență, desenând mai des relații echilibrate și poziționându-se periferic, exemplifică Sapolsky.

De unde provin aceste diferențe? Explicațiile de bază ale individualismului american includ doi factori principali:

În primul rând, SUA reprezintă una dintre principalele destinații de imigrație, iar acest proces funcționează ca un filtru care selectează indivizi dispuși să-și părăsească mediul și cultura pentru oportunități noi.

În al doilea rând, o mare parte din istoria culturală a Americii este „whitewashed”, fiind dominată de valorile impuse de colonizatori, nu de cele ale populațiilor native, de aici și expresia „stolen land”. 

Suntem praf de stele cu personalitate?

Mediul nu ne creează în totalitate, ci reprezintă doar o piesă dintr-un ansamblu mai larg de factori, alături de genetică, corp și influențe istorice și sociale (tradiții și norme), care contribuie la modelarea comportamentului uman.

Cartea arată că meritul și vina individuală sunt adesea iluzorii, explicând cum contextul, mediul și factorii externi modelează deciziile și comportamentele noastre.

Primele trei sferturi din carte demonstrează cât de limitată este influența noastră asupra evenimentelor cotidiene, iar ultimul sfert ridică întrebări esențiale despre cum ar trebui să folosim aceste informații.

Așadar, de ce să ne mai ascundem după colțuri? N-avem liber arbitru, asta e.

Înapoi în băncile școlii

După 3 ani de studiat materia de Bac cu sete și disperare, vă anunț că nu e vina voastră dacă simțiți că nu sunteți îndeajuns. Nu e o mirare că ajungem împinși în rampa de lansare a internetului către un individualism cel puțin morbid și că mințile ni se șlefuiesc în așa natură încât să nu putem păși un metru dincolo de al nostru sfânt confirmation bias. 

De-ter-mi-nism, ăsta-i răspunsul: rețelele de socializare, magazinele, normele societale și bagajul digital al anilor 2000 ne-au format în moduri foarte puțin recognoscibile oamenilor de acum 200 de ani. Așa o să spunem și peste 200 de ani.

Mă bucur că am putut să descopăr cartea asta, e chiar genul de lectură care te face să-ți reconsideri viața de la zero. Și să te întrebi: e alegerea mea când protestez, când scriu, când fac activism în general, sau doar așa am fost programat datorită experiențelor trăite de-a lungul timpului?