„Un milion de repetări”

Cum intri în sala Clubului Sportiv Școlar 2, undeva pe lângă Gara Obor, te întâmpină două bazine dezafectate.

„Astea merg doar vara? Poate veni oricine, adică și copiii din cartier sau doar cei legitimați la club?”, arunc o avalanșă de întrebări către antrenorul de gimnastică Ioan Coroiu, însuflețită de faptul că uite, sunt nu unul, ci două bazine!

„Da’ de unde?”, îmi răspunde antrenorul. „Astea au funcționat o singură vară, prin 2011 și de atunci stau în paragină. Ăsta trebuia să fie bazin olimpic, dar nu a putut fi omologat pentru că e mai scurt cu 40 de centimetri.” 

Și vara? „Vegetație, muște și țânțari. Astă-vară se făcuse stufăriș aici în bazin și intrau țânțarii în sală la noi. M-am băgat și am curățat fundul, cu o pompă, dar pompa s-a stricat…”, îmi mai spune antrenorul în drumul spre sala de gimnastică. 

Primul lucru când am intrat, mi s-au explicat regulile: te descalți, mergi doar pe marginea saltelei și atent tot timpul, te uiți în stânga și-n dreapta, îmi spune Ioan Coroiu, blând, dar ferm, așa cum se ocupă și de micile gimnaste. 

Recunoaște că uneori mai ridică vocea, mai ales când e vorba de siguranța lor, să le facă atente: „Ieri, una dintre fete mergea cu spatele și alta făcea o rondă, era să-i sară în cap. Am țipat o dată și au înghețat. Erau să se accidenteze. Întâi siguranța, apoi restul.”

Antrenorul e un tip de aproximativ 1.90 m, fără pic de grăsime pe corp, poate avea oricât între 35 și 50 de ani (are 45, am aflat apoi). E ca un uriaș printre micile gimnaste care au între 5  („aproape 6”, cum m-a corectat Denisa) și 10 ani. 

Fetițele zici că-s pe baterii. Sunt în ultima oră de antrenament, dar nu stăteau în loc nici o secundă. De luni până vineri, 4 ore pe zi, sunt în sală. „Dar, în vacanță de vară, s-au rugat de mine să venim la sală și stăteam 9 ore. Făceam un antrenament de 4 ore dimineață, apoi părinții făceau cu rândul și le aduceau mâncare la prânz. După care le dădeam afară, să stea la aer, mai citeau, se odihneau. Și după o oră jumate mai băgăm un antrenament”, îmi spune antrenorul din culisele muncii lor. 

4 ore de școală, 4 ore la antrenament „și stați că mai au și teme”, cum m-a completat una dintre mămici. Cu toate astea, râdeau și țopăiau încontinuu, mai puțin atunci când aveau un element de exersat și deveneau brusc foarte serioase. Am văzut și lacrima pe care una și-a șters-o discret, când a repetat, a nu știu câta oară, un salt înainte și nu i-a ieșit. După ce și-a șters lacrima, s-a îndreptat și s-a așezat la rând, în urma colegelor ei care stăteau la paralele, să mai încerce o dată.

Copii pe baterii

Cea mai mică din grup, Denisa, are 6 ani. O mână de fetiță, slabă, cu privire curioasă, cu un costum de gimnastica roșu ce pare cu un număr mai mare. Toate colegele se adună în jurul ei și o încurajează, atunci când încearcă ceva nou. 

„Denisa face rondă – triplu flik – salto întins, la aproape 6 ani!”, îmi zice una dintre colegele ei cu mândrie. Ma uit la antrenor pentru o explicație. „E un element care se face de pe la 8-9 ani încolo”, îmi explică.

Denisa e o fărâmă de om, cu curaj nebun și multă energie, care nici cu cred ca își da seama de cât de greu e ceea ce face. Pentru ea totul e, încă, o joacă. Denisa a apărut acum doi ani la sală și nu a mai plecat. Mama Denisei face eforturi să o aducă în fiecare zi la antrenamente, în ciuda problemelor financiare. 

Antrenamentele sunt gratuite, 12 ore pe săptămână sunt bugetate de Ministerul Sportului. Antrenorul le depășește, e voluntariatul lui. Dar un cost considerabil pentru unele familii sunt drumurile spre și de la antrenament. 

„Eu am trei fete și am vrut tare mult să facă sport. Am sunat la federație și am întrebat unde pot să le dau la gimnastică. Le-a plăcut tare. Venim destul de departe, le-am zis să găsim ceva în cartier la noi, dar nici nu vor să audă. Aici s-au atașat de domnul profesor. A fost cu ele și pe munte, acum încep să meargă și la concursuri”, spune Elena Mandita, mama 

care așteaptă finalul antrenamentului să-și ia sportivele acasă. 

Într-un capăt al sălii erau două corzi groase, pentru forță și sus, pe tavan, la capătul lor, un clopoțel.

„Și se urcă până acolo, sus?”, întreb. „Da. Nu reușeau toate, dar, de când am pus clopoțelul, se motivează să reușească.”

Acum lucrează la niște paralele noi, cumpărate în urmă unei campanii de crowdfunding. Diferența între paralelele vechi și alea noi este uriașă. După câteva ore de antrenament la cele vechi, fetițele plecau cu răni sângerânde la mâini. 

Cea mai medaliată federație de sport din țara noastră, cu 786 de medalii și 120 de ani de la înființare, cea de gimnastică, trece printr-o criză. Din cele 62 de structuri sportive din toată țara, 20 nu au o sală, potrivit Strategiei de Redresare și Dezvoltare a Gimnasticii din România 2022-2032. Alte probleme semnalate: lipsa infrastructurii adaptate standardelor internaționale, dotări depășite sau inexistente, săli insuficiente pe teritoriul țării, puțini antrenori, numărul mic al sportivilor, „modul vechi de finanțare a sportului care perpetuează politica mâinilor întinse”, mai arată documentul. 

Imaginea din cadrul disciplinei gimnastică se suprapune peste o realitate națională care ne așează printre marii pierzători la activitate sportivă - doar 28% dintre elevii cu vârsta 11-15 ani fac nivelul minim recomandat de activitate fizică pentru sănătate si doar 23% se angajează în activități moderate sau intense în ritmul recomandat, potrivit datelor Organizației Mondiale a Sănătății.

În mediul rural, situația este mai dramatică. Potrivit unui sondaj din 2024 realizat de World Vision România:

• 81% dintre copii nu participă la activități sportive în afara orelor de educație fizică și sport 
• 41% dintre părinți declară că nu își pot susține financiar copiii în sport organizat, 
• 28% nu știu unde și cum să îi îndrume către un sport profesionist, 
• 56% dintre profesori indică lipsa unui spațiu de antrenament dedicat drept principalul deficit de infrastructură,
• 6 din 10 cadre didactice afirmă că în școlile în care predau există copii cu înclinații sportive.

„Ale mele sunt gălăgioase”

După ce a lucrat în Islanda doi ani și a văzut cum întreaga comunitate se implica în educația sportivă a unui copil, Ioan Coroiu a venit în București. Era în 2019 și oscila între a da titularizarea pentru a fi profesor de sport sau să fie antrenor. A ales gimnastica artistică, la CSS 2. Apoi a venit pandemia și, în 2020, a format o grupă nouă de fete, cele cu care lucrează și acum. De doi ani au început să meargă și la competiții.

„Antrenorul trebuie să fie prieten cu copilul. Trebuie să înțelegi că e copil, să înțelegi că nu are cum să reușească de fiecare dată, că nici nouă nu ne iese de fiecare dată. Să-l înțelegem că are nevoie de un milion de repetări și că unele nu o să-i iasă bine”, spune el. 

Fiindcă e apropiat de sportivele lui, le îngăduie tot felul de indulgențe. Așa și-a câștigat reputația că „ale mele sunt gălăgioase”: „Da, sunt, dar sunt copii, stau 4 ore în sală, trebuie să se manifeste și ele, nu doar să asculte ce spun eu. Au și ele personalitatea lor, le las să se dezvolte. Eu așa consider că e bine.”

Îl întreb de ce continuă. „Când ești pe un drum bun, urmează-l până la capăt. E greu să renunți, odată ce intri în chestia asta. Te legi de activitate, de copii, de părinți. Și îmi place mult felul în care au răspuns la toată diversitatea, că nu am vrut să fie doar gimnastică, sunt și activități de timp liber care implică distracție și socializare. Am mers împreună la schi, am făcut drumeții, cam la o lună două organizăm o ieșire la munte și au fost cu toții încântați de idee. Mergem în formulă părinți, copii și antrenori.”

Crede că e importantă performanța, dar ține foarte mult la relațiile pe care le construiește. „Până acum nu am excelat, avem o singură medalie, de argint (la campionatul național), dar suntem la început de drum competițional și progresăm. Nu ne plafonăm și nu ne descurajăm.”

*** 

România e o țară care a strălucit pe scena gimnasticii în special în perioada comunistă. Nadia Comaneci este printre cei mai cunoscuți români ai tuturor timpurilor în străinătate. Dar sub luciul medaliilor existau abuzuri care treptat au început să apară în presă. Și astăzi aflăm periodic despre cazuri de abuzuri sexuale sau antrenori care își lovesc sportivii. Ioan, el însuși un sportiv care „a luat bătaie”, spune că „nu pot să fac asta altora”. Crede că poți să faci performanță cu blândețe, a văzut-o la atâtea echipe din afară. 

„Am văzut, la competiții internaționale, sportive venite din Elveția, Marea Britanie, Franța și alte țări cu toleranță zero față de folosirea violenței și a abuzului în metodele de antrenament. Dacă la ei se poate, la noi de ce nu?”

În timp ce îmi povestește, își ia niște papuci blănoși, în formă de păianjen. Remarc unii la fel de fioroși, cu urechi de iepuraș și la colega lui, Laura. După care se duce la paralele și se urcă pe o platformă.

„Eu aici stau că să sperii frica, că ele se descurcă să facă ce au de făcut și fără mine.”